Succes şi derapaj

Trei manageri de top, după ce au renunţat la poziţia de CEO, îşi dau seama acum că nu le va fi uşor să-şi găsească un fotoliu la fel de confortabil. Anca Ioan, Radu Vasilescu şi Cătălin Săvulescu visează încă la viaţa bună pe care au dus-o ca directori de companii.

Companiile se restructurează şi marii CEO de ieri umplu astăzi listele firmelor de headhunting. Surprinzător, majoritatea celor care-şi caută de lucru sunt manageri străini, care vor să rămână în România dar simt că, pe zi ce trece, poziţia le este tot mai şubredă.

Dar şi români care, după ce au ocupat funcţii de top în străinătate, vor să se întoarcă în ţară pe poziţii similare.

Nu este, cu siguranţă, cel mai bun moment să baţi la uşa unei companii şi să întrebi dacă nu cumva are nevoie de un CEO. Anul trecut, Cătălin Săvulescu ar fi spus, fără nicio ezitare, că îşi vede viitorul alături de Panasonic.

Conducea sucursala din România a producătorului japonez de electronice încă din 2003 şi reuşise să-i crească vânzările de la 15 milioane de euro, în urmă cu şapte ani, la 50 de milioane de euro. De fapt, întreaga viaţă profesională a managerului de 32 de ani se împletise până atunci cu Panasonic, unde s-a angajat la puţin timp după majorat.

Demisia lui, din în august anul acesta, a părut cu atât mai surprinzătoare. „Nu mă mai regăseam în stilul companiei", spune sec Săvulescu. Ruptura a început să se întrevadă în aprilie, când vânzările au luat-o la vale. Panta descendentă a continuat până-n august, când încasările au scăzut cu 45% faţă de aceeaşi perioadă a lui 2008. Era o situaţie de criză care cerea măsuri de criză.

PE CONT PROPRIU

Anca Ioan zâmbeşte în timp ce soarbe din cafea. Nu pare deloc îngrijorată de vacanţa prelungită pe care şi-a luat-o. Visează la ea de 18 ani. După ce a renunţat la conducerea holdingului deţinut de Ion Ţiriac, în octombrie anul trecut, a primit patru oferte de CEO din partea unor companii de prestigiu şi una de partener într-o firmă de consultanţă. Le-a refuzat pe toate.

Spera ca experienţa sa, de şef al companiei de consultanţă Roland Berger Strategy Consultants în România timp de un deceniu şi ca CEO al acestui imperiu de aproape un miliard de euro, să acţioneze drept garanţie a succesului într-un business pe care vroia să-l facă împreună cu câţiva parteneri austrieci. Ideea sa era să cumpere firme care activează pe pieţe fragmentate, să le consolideze, apoi să le vândă.

Realitatea i-a demonstrat, până acum, contrariul. Oamenii de afaceri nu sunt dispuşi, nici la un an după ce a început criza, să lase la preţ şi aşteaptă încă oferte fabuloase.

ÎNAPOI ÎN BANCĂ

Este ocupat până peste cap. Între întâlniri de afaceri, şedinţe la birou şi deplasări în străinătate, Radu Vasilescu (44 de ani) abia îşi mai aminteşte că, în urmă cu un an şi jumătate, conducea ING Fond de Pensii.

Viziunea de business, rezultatele şi încrederea în echipă nu i-au garantat postul de director general. „Mi-am îndeplinit obiectivele, am spus că vom fi numărul unu şi am fost", spune Vasilescu. Când toată lumea se aştepta ca lucrurile să progreseze, situaţia s-a schimbat radical. Înţelegerea nu a mai funcţionat la parametrii iniţiali. Din această toamnă s-a întors în sistemul bancar, de unde a plecat în 2005, după 15 ani de experienţă. Vasilescu spune că ştie să stea cu picioarele bine aşezate pe pământ.

Preţul succesului

Pachetul salarial poate scădea cu 30% pentru acei executivi care n-au de lucru, potrivit Mihaelei Damian, managing partner la Stanton Chase. Asta în condiţiile în care salariile anuale, exprimate în euro, mai au doar maximum cinci cifre.

Mai puteţi citi în numărul 19 al revistei Forbes România

Coşmarul oricărui hoţ! Avalanşa de jafuri bancare din ultimele zeci de ani este pe cale să se oprească. Motivul este unul surprinzător: amabilitatea personalului din bănci!

To... buy or not to... buy? Bursele din Europa Centrală şi de Est şi-au dublat valoarea în ultimele 12 luni. Mai merită ele atenţia investitorilor?

Arta afacerilor cu mortar Artistul plastic Cătălin Vasilescu, stabilit de 20 de ani în Canada, câştigă peste 10.000 de dolari pentru un tablou „pictat" cu un
material mai puţin obişnuit: mortarul.