Forbes: Meşteri de modă veche

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Meseriile lor îşi au locul mai degrabă în paginile îngălbenite ale romanelor decât în aglomeraţia bulevardelor din prezent. Totuşi, un fotograf-colorist, un ceasornicar şi un creator de evenimente medievale se încăpăţânează să supravieţuiască.

La capătul unui gang îngust, care desparte două străduţe din Centrul Istoric al Bucureştiului, intrarea în atelierul de fotografie condus de Eugen Ciocan te transportă brusc într-o nuvelă de Mircea Eliade. Printre piesele de mobilier vechi şi puzderia de mărunţişuri rămase din vremurile în care lumea bună a Bucureştilor ieşea pe Lipscani la târguieli (şi nu la terase), timpul trece altfel.

Pendula din hol arată o altă oră decât cea corectă, iar după câteva minute de învârteală printre costumele de epocă înghesuite pe umeraşe, te aştepţi, la fel ca personajul lui Eliade din „La Ţigănci", să ieşi pe stradă şi afară să fie alt secol. Chiar şi oamenii care trec pragul atelierului reprezintă un profil uman pe care nu-l prea zăreşti în forfota Bucureştiului, dar pe care, din 2002, de când a deschis „FotoCabinet", Eugen Ciocan îl atrage ca un magnet.

De la apariţiile elegante din altă epocă, domni care vin să sporovăiască despre politică şi despre Thomas Mann până la bătrâne „cu doi bănuţi în batistă", toţi cei aproape 7.000 de curioşi care i-au trecut pragul în opt ani s-au potrivit perfect în povestea interbelică a artistului care-şi colorează manual fotografiile făcute pe peliculă. O tehnică pe care o mai ţin în viaţă o mână de oameni (câteva grupuri de colorişti în Irlanda, Olanda sau Japonia), dar românul este singurul din Europa care o practică drept meserie, nu doar pentru plăcerea personală.

Dacă afli trecutul lui Ciocan, ai impresia că, paradoxal, tocmai el, „le maître photographe", nu se potriveşte pe deplin în propria poveste. Doar în aparenţă. Absolvent de imagine de film şi regie, CV-ul său include, printre altele, ani petrecuţi la Pro TV ca pionier al genului docu-dramă în România, cu „Poveşti adevărate" (a nu se confunda cu acea căzătură numită „Poveştiri adevărate", ţine să precizeze), campanii electorale sau publicitate.

Dacă ar mai lucra încă în advertising, Ciocan ar putea spune că s-a „reinventat", şi asta din convingere, nu pentru a monta un fel de teatru în faţa publicului. Şi-a construit o casă din pământ şi şindrilă, ca odinioară, a renunţat complet la televizor, iar publicitatea i se pare acum „o ipocrizie". Tocmai de aceea, atelierul pe care îl conduce, în regim de asociaţie cu alţi doi fotografi, Cosmin Bumbuţ şi Dragoş Lumpan, are ca singură campanie de promovare... laudele clienţilor mulţumiţi. Faptul că în cei trei ani de pauză (2002-2005) în care nu a avut un spaţiu în care să funcţioneze „oamenii sunau săptămânal să întrebe de ce nu mai existăm pe piaţă" l-a convins că publicitatea „din gură-n gură" este singurul tip de reclamă care contează.

O fotografie colorată manual costă între 140 şi 350 de lei, la care se adaugă costuri separate pentru machiaj, coafură şi costume de epocă. Deşi a investit 50.000 de euro în amenajarea spaţiului („bani pe care sunt conştient că nu-i mai scot niciodată"), fotograful consideră că doar „supravieţuieşte", la fel ca ritualul fotografic pe care l-a resuscitat. Pentru că „banii sunt făcuţi ca să faci ceva frumos pe lumea asta", dorinţele sale de viitor se leagă mai mult de destinul Centrului Istoric decât de câştigul imediat. Plănuieşte să strângă 100 de oameni care să iasă, fiecare, cu taburetul în mână, în Bucureştiul vechi.

image

Asta ca formă de protest împotriva abundenţei de terase şi a lipsei de bănci şi locuri de repaus gratuite. Păşind înapoi pe gangul dintre Lipscani şi Blănari, ultimul hit care răsună de la o terasă îmi aminteşte că suntem, totuşi, în secolul XXI. În minte încă îmi răsună cuvintele clientului corpolent şi mucalit care se afla, la sosirea mea, în atelierul lui Eugen Ciocan: „Îi luaţi interviu, domnişoară? Foarte bine! Să ştiţi că acesta e un om care trăieşte cu adevărat, cu pasiuni, cu idei. Un om viu, domnişoară!".

LA SCENĂ DESCHISĂ. În aceeaşi lume pe care Eugen Ciocan o simte îndepărtându-se din ce în ce mai mult de ideea de frumos sau de valorile tradiţionale, Laurenţiu Constantin (41 de ani) readuce la lumină, prin evenimentele pe care le organizează, muzica şi valorile cavalerismului din Evul Mediu. Îi place să spună că „scena pe care o construieşte astfel reuşeşte să pună în valoare nu doar muzica artiştilor români, dar şi obiceiuri şi meşteşuguri de mult uitate". Artiştii invitaţi să concerteze la aceste evenimente sunt specializaţi în interpretarea autentică a muzicii.

Chiar dacă este vorba despre muzică veche, interpretată cu instrumente istorice sau pe replici moderne ale acestora, clavecin, lăută, harpă, organizatorilor le place să creadă în sonoritatea vie a acesteia şi în plăcerea directă pe care muzica veche o poate transmite publicului. Ideea unui business i-a încolţit în minte în urmă cu cinci ani. Împreună cu Raluca Enea (clavecin) a reuşit să transforme visul în realitate. „Este şi un demers educaţional. Ceea ce facem este o alternativă la urâţenia şi lipsa de repere a vremurilor pe care le trăim", completează Laurenţiu. Dar, nu poţi intra în atmosfera specifică a vremurilor medievale, renascentiste sau baroce fără a purta un costum specific acelor epoci. Concertele de muzică bizantină sau gregoriană pe care le promovează Festivalul de Muzică Veche Bucureşti sau Festivalul Medieval pot fi percepute uneori mai bine dacă alegi o ţinută din care... tunica nu ar trebui să lipsescă.

Pentru o apariţie originală, tunicile trebuie prinse la umeri cu broşe. „Preţul unui costum pleacă de la minimum 50 de euro şi poate depăşi 2.000 de euro, ele pot fi cumpărate sau închiriate", precizează Laurenţiu. Costumele, armele şi armurile sunt făcute „să placă ochiului şi nu există riscul să fii rănit". Punerea în practică a po­­­­­veştilor din secolele XII-XIV înseamnă bugete de minimum 15.000 de euro. Chiar dacă anul acesta cifra de afaceri va depăşi 200.000 de euro, profitul nu se vede încă la orizont. Laurenţiu Constantin are, însă, în lucru un nou proiect: o şcoală de vară de muzică veche.

PENDULA CU NOROC. Din epoca în care ceasornicăria era un meşteşug (şi nu o meserie pe care s-o studiezi la şcoală), iar ceasornicarul repara aproape orice, de la gramofoane la umbrele, nu s-au păstrat decât amintiri. Imaginea unui expert în ceasuri din zilele noastre te duce cu gândul la un atelier ca un laborator, în care ceasurile sunt nişte entităţi hi-tech care trebuie manevrate cu mare grijă, ca nişte eprubete cu substanţe periculoase.

image

O piesă de jumătate de milimetru poate face un ceas de mii de euro să stea pe loc. Un arc sărit în colţul camerei te poate face să-ţi petreci după-amiaza pipăind febril podeaua, la milimetru pătrat. Pentru Claudiu Burlan (43 de ani), din Arad, ceasornicar la a treia generaţie, ceasurile reprezintă mecanisme cu o viaţă proprie, strâns legată de cea a proprietarului, dar şi de a celui care le repară. De la un hobby de copil, ceasornicăria a devenit o pasiune la sfârşitul liceului, când tatăl său a adus acasă, la reparat, o pendulă pe trei sferturi incompletă.

O lună de zile, liceanul Burlan a proiectat roţi, pârghii şi piese, a strunjit, a pilit şi a refăcut în cele din urmă pendula. Pe lângă cei 10.000 de lei primiţi de la clientul mulţumit (sumă fabuloasă pentru sfârşitul anilor '70, când salariul mediu în România era de 2.100 lei), Claudiu Burlan a primit şi un compliment nepreţuit din partea tatălui său: „Acum poţi să te numeşti ceasornicar!". De la sfârşitul anilor '80, însă, a început ceea ce Burlan numeşte „perioada rapace a ceasornicăriei".

Marile firme producătoare de ceasuri au început să-şi impună monopolul în domeniul reparaţiilor de ceasuri, refuzând să mai livreze piese de schimb pe piaţa liberă, pentru ca ceasornicarii independenţi să fie înlocuiţi de service-urile corporaţiilor. Până în prezent, practicarea meseriei rămâne grea pentru „doctorii de ceasuri", dar nu într-atât pentru a-l opri pe Claudiu Burlan să investească, de-a lungul timpului, aproape 60.000 de euro în echipamente, în condiţiile în care media serviciilor pe zi este de aproximativ zece lei pe client. O zi neproductivă numără 40 de clienţi, în timp ce în zilele bune peste 120 de clienţi trec pragul atelierului arădean.

Sarcinile pe care le are de îndeplinit Burlan variază de la „quick-service" (schimbări de baterii, curele, montare de cristale), care nu depăşesc 35 de lei, la întreţinere (demontare, curăţire, lubrifiere, care pot depăşi şi 1.000 de euro) sau la restaurare şi conservare. Acest din urmă segment este şi cel mai palpitant pentru un ceasornicar: reconstrucţie de piese pentru ceasuri vechi ale colecţionarilor, acea categorie de clienţi pentru care ceasul reprezintă o cultură aparte, nu doar un instrument care arată ora.

În numele pasiunii sale, Claudiu Burlan a frecventat timp de trei ani BHI - British Horological Institute (o „aventură" care l-a costat 6.000 de lire sterline), fiind declarat, în urma unei evaluări „Fellow of the BHI", cel mai înalt grad profesional în cadrul şcolii britanice. Cum se aplică în cazul arădeanului paradoxul „cizmarului fără cizme şi al ceasornicarului fără ceas"? Burlan zâmbeşte, enumerându-şi ceasurile de suflet: un Breitling Cronograf, un Longines automatic slim şi un Seiko Orange Monster folosit la scufundări. Va mai exista o a patra generaţie de ceasornicari în familie? „Fiul meu nu e interesat să contiue tradiția. Ceasornicăria e o meserie grea", mărturiseşte cu o urmă de regret ceasornicarul, cu gândul la atelierul de pe vremuri al bunicului: plin de ceasuri de buzunar, pendule şi... gramofoane.

Mai puteţi citi în numărul 37 al revistei „Forbes România":

Afacerea StarCraft. Jocurile pe calculator sunt, în egală măsură, un drog pentru consumatori şi o mină de aur pentru in­ves­titori. Succesul fenomenului StarCraft se clădeşte pe pasiune, moarte şi profit.

Top 10 cele mai căutate paradisuri fiscale. Dacă eşti în căutarea unui loc în care să-ţi păstrezi banii în siguranţă sau să-ţi înregistrezi afacerile fără mari bătăi de cap, Forbes.com îţi pune la dispoziţie un clasament al celor mai bune state care îţi oferă un maximum de discreţie şi taxe mici. Sunt veritabile „paradisuri" pentru oamenii cu averi considerabile, în care totul se rezolvă fără întrebări suplimentare şi fără crize de nervi.

Crizele nu se scriu la indigo. Istoria se repetă? Vom trăi la indigo Marea Depresie a anilor '30? Până la sfârşitul anului trecut, răspunsul ar fi fost afirmativ. Dar lumea a învăţat din erori şi măsurile luate la timp au rupt analogia cu trecutul

Franciza, o afacere greu de pornit. Adrian Gheorghe vânează investitori locali dispuşi să parieze pe reţete verificate în străinătate. Şansele de a-i găsi scad odată cu adâncirea recesiunii.

Stil de viață



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite