Forbes: Cea de-a doua viaţă a sportivului român

Sub 10% dintre sportivi adună destui bani în carieră pentru un trai liniştit după retragere. Pentru cinci din zece foşti sportivi, antreprenoriatul postcarieră este o formă de supravieţuire. Foste glorii precum boxerul Leonard Doroftei, înotătorul Răzvan Florea şi gimnastul Marius Urzică sunt trei dintre studiile de caz analizate de Forbes România.

Percepţia generală e că sportivii se scaldă în bani. În realitate, însă, lucrurile nu stau deloc aşa. E adevărat - nu există cifre exacte, dar un lucru e cert: sportivul român nu e bogat.

Mai citeşte şi:

Forbes: Clasa de mijloc, la limita sărăciei

Chiar dacă în media au apărut o sumedenie de poveşti despre stilul de viaţă şi investiţiile sportivilor şi foştilor sportivi, ele au desenat un portret deformat al sportivului român. Imaginea de bogăţie formată în jurul sportivilor e falsă; investiţiile în hoteluri, şcoli de fotbal, clădiri de birouri ş.a. sunt puţine. Arătate, filmate şi discutate mult, dar puţine. Nu sunt reprezentative. Sunt excepţii, tot aşa cum sportivii români „putred de bogaţi" sunt excepţii.

Sub 5.000 de euro pe an

De fapt, peste opt din zece sportivi intervievaţi în singurul studiu despre sociologia sportului făcut în România spun că au venituri de sub 5.000 de euro anual.

Iar, dacă dintre sportivii români doar 10% adună îndeajuns de mulţi bani în carieră pentru a avea un trai liniştit după retragere - aşa cum spun cifrele disponibile - atunci pentru ceilalţi retragerea ar trebui să fie sinonimă cu recalificarea.

Premisă greşită, pentru că jumătate dintre sportivii retraşi din activitate se transformă în antreprenori. Cinci din zece sportivi îşi deschid o afacere în timpul sau după cariera sportivă. Cinci din zece? Bravo lor - este aprecierea care îţi vine pe buze, în primă  instanţă. Însă este o apreciere pripită.

Chiar dacă multe afaceri reuşesc, investiţiile sportivilor ar trebui încadrate mai degrabă într-un fenomen social decât într-unul economic.

Refuzul unei vieţi normale

De ce riscă oamenii aceştia banii pe care i-au câştigat în cariera sportivă - unii cu pumnul, alţii nenorocindu-şi genunchii sau spatele, alţii sacrificându-şi familia - când locul multora nu e în antreprenoriat? Poate într-un mediu antreprenorial imatur şi întâmplător, aşa cum a fost România în urmă cu ceva ani, dar nu în mediul economic de azi, unde chiar şi unii dintre cei mai instruiţi şi pregătiţi pentru afaceri dau greş.

Riscă pentru că ei, sportivii, cunosc societatea doar episodic; riscă pentru că vor să evite cu orice preţ recalificarea într-o meserie şi în­tr-o viaţă normală. Astfel, viaţa foştilor sportivi are două direcţii principale: fie reuşesc să rămână în jurul sportului, într-o lume pe care o cunsoc bine (este cazul lui Marius Urzică), fie intră cu capul înainte în afaceri, în necunoscut (situaţia lui Leonard Doroftei).

Lipsă de interes pentru recalificare

77% dintre sportivi nu sunt interesaţi de recalificarea într-o meserie obişnuită - din sănătate, educaţie, media, turism etc potrivit unui studiu realizat de AFAN şi Autoritatea Naţională pentru Turism şi Tineret.

Mai puteţi citi în numărul 33 al revistei „Forbes România":

Febra galbenă. Miracolul chinezesc prezintă simptomele unui atlet suprasolicitat. Cu o piaţă imobiliară inflamată, o monedă subevaluată şi o industrie bazată excesiv pe exporturi, dar mai ales cu un sistem bancar neperformant, China ar putea trece oricând de la extaz la agonie.

Urmaşii unturii de peşte. Alimentele care-şi promovează aşa-zisele proprietăţi de medicament s-au transformat într-o afacere de 160 de miliarde de dolari.

Lecţii de supravieţuire. Au anticipat prăbuşirea economiei şi au restructurat rapid afacerile. Eforturile a trei antreprenori, ca de altfel ale întregului mediu privat, sunt zadarnice dacă Guvernul nu face nimic pentru relansarea economiei.