Artiştii români, vedete în Europa, necunoscuţi în ţară

În galeriile de artă pariziene - dar şi în casele bogaţilor lumii - Nicolae Maniu împarte acelaşi perete cu Chagall, Botero sau Picasso. La Londra, Mariana Gordan schimbă regulile concursurilor şi le predă britanicilor arta lui... Sfântu' Aşteaptă. Amândurora le-a mai rămas un singur teritoriu de cucerit: România.

Timpul: o după-amiază de toamnă pe New Bond Street din Londra, kilometrul zero al magazinelor de marcă, al restaurantelor de lux şi mai ales al galeriilor de artă exclusiviste. Locul:  Opera Gallery. Personajul: Agentul 007. Chiar el! Mai corect spus, fostul Agent 007 şi fostul hoţ de tablouri din „Thomas Crown Affair". De data aceasta, în civil. Intră în galerie, face un tur printre tablourile expuse, de la Robert Indiana la Picasso ori la exoticul Tatsanasomboon Jirapat. Se opreşte în faţa unei picturi, zăboveşte câteva secunde şi apoi arată cu mâna, ferm: „This one". Scurt și la obiect. În definitiv, cine ar putea să i se opună lui James Bond - respectiv Pierce Brosnan - când i-a căzut cu tronc la prima vedere un tablou semnat Nicolae Maniu? „Arta mea a fost norocul meu", zâmbește românul. „Oamenilor le place imaginea și abia apoi întreabă numele.

Nu cumpără doar o semnătură pentru portofoliul lor." Și reversul este valabil. Nici semnăturile cumpărătorilor pe contracte - care ajung și la 100.000 de euro pentru un tablou de dimensiuni mari (150x180cm sau 220x130cm) - nu-l flatează în mod deosebit pe artistul român. Nu vede nicio diferență între un client precum fiul fostului lider chinez Deng Xiaoping (care a cumpărat patru tablouri) sau secretarul financiar al sultanului din Brunei (trei tablouri) și un chirurg plastician din Londra pe care tot „imaginea" l-a convins să dea, pentru prima oară în viață, 80.000 de euro pe un tablou (și, mai apoi, pe încă cinci creații marca Maniu). Deși numărul personalităților care i-au agățat pe perete operele este mai mare decât al anonimilor, singurul lucru care contează este că „undeva, există oameni care au acasă o parte din mine", afirmă Maniu.

Se spune că artiștii sunt predispuși la metafore, dar când afirmă că arta sa i-a făcut destinul, Nicolae Maniu este la fel ca și tablourile sale: realist. Chiar hiperrealist. În 1983, arta i-a înlesnit evadarea din lagărul comunist și i-a dat șansa de a deveni cunoscut dincolo de comunitatea de medici din Cluj care erau, pe atunci, clienţii fideli ai lucrărilor sale. A plecat în Germania cu greu și cu intervenții, la invitația unei galerii de artă care organiza o expoziție. Succesul vernisajului și mai ales comanda în valoare de 10.000 de mărci germane primită de la muzeul Albrecht Dürer din Nürnberg l-au convins că nu mai există cale de întoarcere. Ca artist apreciat, a primit imediat toate drepturile, fără a se mai confrunta cu vreo etapă de azil politic sau cu restricții de muncă.

Timp de zece ani, a făcut naveta între Köln și Paris, expunându-și tablourile și în Elveția, Olanda sau Italia. „Trebuie să fii prezent în orașele care dau tonul", explică el. Nu degeaba se spune că Brâncuși nu ar fi fost numele de astăzi dacă nu trăia la Paris. În 1993, la 49 de ani, Maniu s-a mutat la rândul său la Paris, orașul cu 24.000 de artiști aspiranți și doar 2% câștigători.

A avut norocul să-și găsească loc în cea de-a doua categorie. Ca și „Agentul 007", oamenii care îi vedeau tablourile la expozițiile din Grand Palais nu îi rețineau întotdeauna numele, însă nu puteau uita imaginea. După diverse târguri de artă și tablouri vândute în mici galerii pariziene, tot imaginea l-a scos, în 1996, în calea lui Gilles Dayan, proprietarul Opera Gallery, un mic imperiu al galeriilor de artă, întins din Paris, Veneția, Londra, Geneva, Monte Carlo până la New York, Miami, Singapore, Hong Kong, Seul și Dubai. Dayan, care îi văzuse un tablou într-o broșură de la Grand Palais, i-a făcut oferta pe care niciun artist n-ar putea-o refuza vreodată: „Eu mă ocup de banii tăi și tu pictezi în liniște".

Pe atunci, un tablou semnat Nicolae Maniu se vindea cu 15.000 de euro. Prețurile au crescut treptat, proporțional cu recunoașterea internațională, dar și cu strategia de marketing atent orchestrată de Dayan. Lumea galeriștilor este una fascinantă și nu mai puțin riguroasă decât orice business tradițional, având în vedere că, în ziua de azi, nu mai contează atât de mult criticii, cât expunerea într-o anumită galerie sau, cum îi place lui Maniu să spună, „vecinii de perete". Adevărata influență a unui galerist se vede în puterea de a impune pe piață un nume necunoscut, crescând prețurile treptat, în paralel cu evoluția cererii pentru tablourile acestuia. În afacerile cu artă nu este loc de nerăbdare, pentru că ascensiunea unui artist cere cel puțin un deceniu, iar un zero în plus în coada preţului se adaugă numai la momentul potrivit.

La nivelul la care a ajuns acum Maniu, clienții nu mai pândesc pictorul acasă pentru a negocia un preț mai bun în afara galeriei, ci au nevoie tocmai de atestatul și unda verde a unei instituții de prestigiu. Pentru că are deja o clientelă fidelă - persoane care au cumpărat o dată, după care au revenit iar și iar - își pune în gardă cumpărătorii de la Opera Gallery, când are ocazia să-i cunoască personal: „Ştiţi că vă aflați într-un mare pericol, chiar foarte mare". Chipurilor lor uimite le răspunde cu o glumă de ardelean pișicher: „E posibil să nu vă mai placă niciodată vreun alt pictor".

De la semnarea contractului cu Dayan, în 1996, Nicolae Maniu a vândut 180 de tablouri la „Opera Gallery", cu prețuri cuprinse între 30.000 (cele de 80 x 100cm) și 100.000 de euro (cele de 150x180cm sau 220x130cm). Având în vedere că marja galeristului ajunge şi la 50-60% pentru cele de dimensiuni mari, românul a câștigat, anual, în jur de 130.000 de euro. O sumă nu foarte spectaculoasă față de cifrele vehiculate într-un business, dar remarcabilă în lumea artei contemporane.

Nu întâmplător, Maniu fost declarat, în repetate rânduri, „cel mai scump pictor român în viață" și, chiar dacă nimeni nu a elaborat vreodată o ierarhie clară a artiștilor români pe plan internațional, un lucru e cert: este singurul care a reușit să-și creeze și să-și mențină, de 15 ani încoace, o cotă de piață constantă, la un nivel comparabil cu nume mari pe plan mondia

l. „Este o mare diferență între a vinde un tablou cu 100.000 de euro dintr-o întâmplare fericită și a transforma acest tarif într-o cotă permanentă", explică Maniu.

Până în 2007, când a adus la Cluj câteva lucrări, teritoriul natal a fost neglijat aproape în totalitate. Totuși, în ultima perioadă simte tot mai mult o umbră de regret că - în afară de o mână de cumpărători privați - tablourile sale nu erau de găsit nicăieri în România. Exact motivul care l-a îndemnat să dea curs invitației făcută de Radu Boroianu și Mihai Covaci, de la European Art Gallery, de a ține o primă expoziție la București, la finele anului trecut.

Lucid și direct, își descrie profilul cumpărătorului fără să se ferească de cuvinte: „Noi, artiștii, contăm pe snobi, pentru că adevărații oameni de cultură care ne-ar putea aprecia munca la adevărata ei valoare nu au avut niciodată bani să o cumpere". Pe acest principiu s-a dezvoltat, în ultimii ani, piața de artă din întreaga lume. În momentul în care noii miliardari ai lumii - din India, China sau Rusia - au observat că pereții goi nu cadrează cu noul lor statut social, în sălile de licitație de la Christie's sau Sotheby's s-a născut, automat, o nouă generație de cumpărători. Cvasinecunoscuți, nu neapărat experimentați într-ale artei, dar cu o putere financiară de ordinul miliardelor de euro.

Imaginea lui Nicolae Maniu în plin act de creaţie te duce mai curând cu gândul la rigurosul Johannes Vermeer, pictând în camera de zi a casei sale din Delft, decât la imaginea unui artist acoperit din cap până-n picioare de stropi de vopsea. „Pictez ca un farmacist", glumește el. Se declară şi un receptor în permanenţă deschis la idei: imagini văzute la televizor, un cuvânt rostit la radio sau lumina reflectată într-un geam, într-o plimbare pe stradă. Totul îl inspiră. Are idei notate pentru încă o viață de artist și a înțeles, după 28 de ani de la ceea ce numește „sinuciderea sa patriotică", faptul că tocmai creativitatea l-a ajutat în Germania să recupereze rapid anii pierduți în izolarea comunistă. „Sunt destui care au tehnica, dar bătălia se dă pe imaginaţie - explică el -, trebuie să vii cu ceva nou într-o lume în care totul s-a cam făcut deja".

Când ești cel mai scump pictor al unei țări - chit că nu mai trăiești în ea - înseamnă că ai reușit într-o bună măsură să aduci ceva nou. „Cred că da", stă pe gânduri Maniu, cu privirea în paharul de vin argentinian pe care-l are în faţă. Mina lui serioasă se transformă într-un zâmbet. Tocmai își ticluiește gluma preferată, care i-a venit în minte prima dată când cineva l-a declarat „cel mai scump pictor român": „Scump?" se  preface el, cu același zâmbet pișicher cu care își pune în gardă clienții în legătură cu pericolele artei sale. „Într‑adevăr, e foarte frumos din partea lor să recunoască, după atâţia ani, că sunt un «scump» și un drăguț".

Londra: Bucureştiul insular

De cealaltă parte a Canalului Mânecii, la Londra, viaţa şi cariera Marianei Gordan se derulează între două clădiri micuţe, asemănătoare unor case de păpuşi. Prima, din cărămidă roşie, tronează la capătul unei alei din cartierul londonez Shepherd's Bush, într-un furnicar de sculptori, pictori şi creatori de instalaţii artistice. A doua, văruită în albul impecabil londonez, se află la câteva străduţe distanţă şi îţi lasă strania senzaţie că te afli într-un tablou în care, în orice moment, patul, masa şi scaunele ar putea să alunece din cadru. „Aşa sunt casele din Londra: mici, înghesuite şi cu etajele strâmbe", râde Mariana Gordan. În căsuţa înclinată, cu aspect de revistă, dar care scârţâie din toate încheieturile (cam ca şi Marea Britanie!), Mariana Gordan trăieşte de 32 de ani, de când artista cu CV de pictor, sculptor, regizor şi scriitor a fugit din România, scăpând de o condamnare la închisoare pentru „colaborări cu străinii".

Talentată la desen, tânăra de 20 de ani făcea crochiuri (schiţe în creion - n.red.) pentru turiştii italieni sau suedezi care veneau la mare în România şi le oferea pe gratis. „Cu entuziasmul vârstei, eram fericită că o bucăţică din munca mea se duce spre Vest", îşi aminteşte ea. Securitatea avea însă o altă părere, pe care Mariana o povesteşte acum în detaliu în cartea autobiografică ce urmează să fie lansată la începutul anului viitor: „Credeau că sunt plină de bani". Interogatoriul şi condamnarea (în absenţă!) au reprezentat a doua lovitură pe care i-o dădea România, după ce decanul Institutului de Arte Plastice Ion Andreescu din Cluj o picase la admitere cu o propoziţie care ducea cinismul la rang de... artă: „Draga mea, nu am ce să-ţi fac: eşti talentată, dar nu eşti «tare-n... tată»".

Întâmplarea, care o face să râdă acum, pare desprinsă dintr-o altă viaţă, aflată la ani-lumină depărtare de existenţa tihnită din „casa de păpuşi". Dacă intra la facultate, acum ar fi fost încă în România. A ajuns, în schimb, la Londra: o tânără de 20 de ani, care visa la pictură, dar nu avea „pedigree"-ul necesar s-o facă în ţara ei. Înscrisă la Facultatea de Artă din cadrul Universităţii Durham, s-a angajat la Strand Palace Hotel în Covent Garden, folosind formula „live-in": masă şi casă, contra unui job de chelneriţă la barul hotelului, care îi aducea 47 de lire pe săptămână, plus 17 lire bacşiş seară de seară. Recunoaşte că acea perioadă a format-o ca artist: lucra la bar de la şapte seara la unu noaptea, iar restul zilei se scurgea, invariabil, la National Gallery din Trafalgar Square, muzeul care găzduieşte una dintre cele mai impresionante colecții de pictură vest-europeană.

În cele din urmă, a renunţat şi la Durham University, descoperind că diferenţele de suprafaţă dintre societatea românească şi cea engleză nu merg şi în adâncime: „Profesorii ne vorbeau de parcă eram nişte maimuţe la circ: «Aici nu facem aşa, facem doar aşa»". Nici mentorul său, Paul Neagu, care i-a fost profesor celebrului Anish Kapoor la Chelsea School of Art, nu a reuşit să-i schimbe convingerea că arta „este la fel de unică şi intimă precum amprenta" şi că există o diferenţa fundamentală între a învăţa artă şi a-i permite altcuiva să-ţi spună ce ar trebui să transmiţi prin ea.

Demarcaţia şi-aşa slab perceptibilă dintre Bucureşti şi Londra s-a şters cu totul odată cu primele 25.000 de lire sterline câştigate şi... pierdute, în doar câteva secunde. Concursul public „GLC Clement Attlee Portrait Competition" din 1984 avea ca scop realizarea unei sculpturi a fostului prim-ministru britanic Clement Attlee, ce urma să fie plasată în centrul Londrei, în faţa bibliotecii Limehouse. Cinci sute de artişti şi-au prezentat proiectele în faţa unui juriu condus de Dame Elisabeth Frink, iar portretul schiţat de Mariana a fost ales, de departe, câştigător al concursului. Înainte de a anunţa premiul, Frink făcuse o remarcă la adresa faptului că în artă, ca şi în balet, indiferent cât de buni ar fi dansatorii consacraţi, „apare din când în când o balerină care taie răsuflarea tuturor".

Pentru „balerina" Mariana Gordan, gloria a ţinut câteva minute, mai precis până când juriul a decis că ar fi, totuși, o decizie nesăbuită ca banii contribuabililor britanici să fie încredinţaţi unei tinere de 25 de ani, care venea dintr-o ţară aflată de cealaltă parte a Cortinei de Fier. S-a decis, prin urmare, ca românca să rămână câştigătoarea morală a concursului, dar banii şi proiectul să meargă la ocupantul locului al doilea, cetăţean britanic. Ba chiar mai mult, pentru a evita orice fel de surprize neplăcute din partea unor viitori artişti cu har, dar anonimi, legea britanică a fost modificată pentru ca la asemenea competiţii publice să nu se mai voteze proiectul ci... autorul.

O uşă trântită în nas tuturor celor talentaţi, dar, vorba decanului de la Cluj, nu suficient de „tari în... taţi".  Pentru Mariana, concursul a fost o dezamăgire, dar şi o încurajare: era dovada că acea tânără neexperimentată, abia scăpată din lagărul comunist, avea suficient talent cât să-i facă pe britanici să le fie teamă. Foarte teamă. Şi, întocmai pe principiul românesc „de ce ţi-e frică nu scapi", britanicii nici nu au reuşit să scape de Mariana. Anual, aproape 60 de milioane de londonezi trec pe lângă mozaicurile de la staţiile de metrou Tottenham Court Road şi respectiv Finsbury Park, realizate de Mariana împreună cu britanicul Trevor Caley. La mijlocul anilor '80, valoarea contractelor se ridica la 250.000 de lire sterline pentru fiecare proiect, plus încă 250.000 de lire pentru staţia Oxford Circus (între timp, modificate).

În 1999, Mariana a revenit în România pentru un proiect la Baia Mare, al cărui eşec (a se citi: schimbare de planuri) i-a amintit că metehnele româneşti rămân aceleaşi indiferent de regim sau ideologie. A folosit însă timpul petrecut în România pentru a lucra la „Portretul unei străzi din Târgu Lăpuş": 48 de chipuri de oameni obişnuiţi, realizate în pastel de cretă. După ce le-a prezentat britanicilor, a fost invitată să facă şi 48 de portrete din Hammersmith, o suburbie a Londrei. În 2003, la galeria Riverside Studios, chipurile de ardeleni sau maghiari din Târgu Lăpuş s-au amestecat cu cele ale englezilor şi imigranţilor pakistanezi sau italieni din Hammersmith.

Atât creaţia cât şi expunerea tablourilor nu au fost doar o chestiune de artă, ci şi una de... terapie. Motivul: deşi singura rugăminte a româncei era ca „subiecţii" să nu vorbească timp de o oră, din momentul în care se aşezau pe scaun începeau să-şi depene toată istoria vieţii. Cunoaşte poveştile Lăpuşului şi ale Hammersmith-ului pe de rost şi, după cum i-au mărturisit 98% dintre subiecţi, posedă şi ceva intim despre fiecare dintre oamenii care i-au stat drept model. Cea mai frecventă remarcă - „Mă recunosc în imagine, dar nu e ceea ce văd în oglindă, dimineaţa" - i-a fost explicată mai târziu de un artist de la Biennale di Venezia. Acesta i-a numit pastelurile „artă abstractă", într-un mod absolut ilogic şi totuşi adevărat: „Nu contează ridurile sau liniile feţei, nu contează nici cine este acolo, se vede doar spiritul omului, iar spiritul e ceva abstract".

După ce a cunoscut părţile luminoase şi întunecate ale României şi ale Angliei şi după succesul celor 96 de portrete, Mariana a căpătat poftă de joacă şi de metafore. Cea mai recentă s-a lansat la Londra, pe 8 februarie. O expoziţie-concept, denumită „The Mutual Admiration Society Kit", a cărei imagine este una profund românească: „Sfântu' Aşteaptă", ilustrat ca un bătrânel cu barbă lungă, şi purtând... dopuri în urechi. Mottoul este simplu: „Pune-ţi dopuri în urechi, ca să mă auzi mai bine!", aluzie la faptul că atât corupţia cât şi restul tarelor cu care se confruntă societatea europeană în general îşi au rezolvarea... între urechile noastre.

Cu condiţia să ne oprim din goana cotidiană, din zgomotul de claxoane, conversații, muzici și istericale din jur şi să le disecăm în linişte.  Denumirea de „Mutual Admiration Society" are o istorie de 18 ani şi s-a născut la prima întâlnire dintre Mariana şi fostul său soţ, pictorul modernist Mircea Roman. Pentru că îşi apreciau unul altuia activitatea artistică, s-au autointitulat, în glumă, „Societatea de Admiraţie Reciprocă", iar artistei i-a rămas drag conceptul, chiar şi după ce drumurile lor - personale şi artistice - s-au despărţit: „Oricum nu putem concura decât cu noi înşine, aşa că, respectându-i şi apreciindu-i pe ceilalţi, devenim cu toţii membrii Societăţii de Admiraţie Reciprocă". O idee aproape Zen sau New Age, integrată perfect în viaţa unei femei căreia nu-i pasă de ceea ce zice lumea, ba chiar găseşte plăcere în sfidarea regulilor.

În atelierul ei din Shepherd's Bush, aşezată sub un afiş mare pe care scrie, în engleză, „Nu, nu dorm aici. Patul este pentru personajele mele", exact asta pare Mariana Gordan: un personaj de tablou. În lumina după-amiezii, purtând o bască roşu-aprins şi părul împletit în codiţe cu biluţe colorate la capăt, ar fi fost momentul ideal pentru încă un autoportret din seria intitulată „Scratch the surface and you'll find gold" („Zgârie suprafaţa şi vei da de aur"). Intuindu-și potențialul de „personaj" a început, în 2009, să se autopicteze în ulei, pe foiţă de aur, scrijelind apoi suprafaţa pentru ca mici sclipiri aurite să iasă la suprafaţă. Seria „Zgârie şi vei da de aur", expusă la Berlin, reprezintă una dintre metaforele dragi Marianei pentru că, adesea, inspiraţia se regăseşte în straturile adânci şi dureroase ale memoriei.

Acolo s-au născut şi „Disorient Express", scurtmetrajul cu care a câştigat două premii Erasmus la Viena, în 2007; piesa „My Old China and I", care va fi transformată într-un musical în West End-ul londonez, dar şi viitoarea carte autobiografică, pe care agentul său literar o numeşte, mai în glumă, mai în serios, „echivalentul lui Harry Potter pe sectorul de non-fiction". Proiectul „Mutual Appreciation Society Kit" va călători în toate cele 16 ţări care au fost surse de inspiraţie, inclusiv în România. O Românie care nu mai este demult „acasă", dar care face parte din toate creaţiile „by Mariana Gordan" şi, implicit, din artistă însăşi. „O creaţie e ca un copil, după ce l-ai făcut, nu poţi să-l iei înapoi" - crede ea cu fermitate. Şi, indiferent dacă acel copil are o istorie mai fericită sau mai tristă, contează, în cele din urmă, un singur lucru: să fie cât se poate de... „tare-n tată".

Citiţi mai multe despre acest subiect în numărul 51 al revistei Forbes România.