Ţucălarii lui Michiduţă

Pleci la drum cu cele mai bune intenţii, iar la sfârşit te trezeşti în iad. Cu cine te făcuşi frate la mijlocul punţii?

Ca orice autor de articole ambiţioase, am vrut şi eu să dau un titlu pompos: „Avocaţii diavolului". Pe măsură ce înaintam, senzaţia că nu mă aflu cu-adevărat pe teritoriul Necuratului devenea tot mai intensă. Era evident că nimerisem într-un ţinut cam gri şi mocirlos.

Dracul se vădea a fi un escroc de talie mică, un coate goale, un maţe fripte. De ce? În ultimii ani, discuţiile cele mai vocale, dezbaterile cele mai grele au fost prilejuite de Justiţia română. Motivele sunt răsştiute: cadru istituţional şchiop (dacă nu chior), personal insuficient, ineficient şi şovăielnic, dacă nu corupt.

Imaginea publică e deja formată şi nu se va schimba încă douăzeci de ani de acum încolo. Iar principalul cap de acuzare e inegalitatea cetăţenilor în faţa legii. Dacă, în România, eşti sărac şi ai călcat pe bec, ai suflat în el sau doar te-ai găsit în preajma lui, poţi să-ţi spui adio. Vei muri cu dreptatea de gât. Asta crede simplul cetăţean şi nici eu nu mă grăbesc cu contraexemple.

Mai degrabă aş spune că, dacă în Justiţie se confruntă un om bogat cu unul sărac, cel dintâi are toate şansele să câştige, indiferent de cauză. N-am să spun că judecătorul înclină balanţa cu rea voinţă. Dar constat că armata avocăţească din spatele primului munceşte, transpiră, punând la bătaie ingeniozitate, istorie şi jurisprudenţă, astfel încât rezultatul să sune bine sau măcar să fie amânat sine die. E ceva în neregulă cu însăşi ideea de Justiţie, aşa cum o cunoaştem. În instituţia aducătoare de dreptate cel mai insignifiant lucru e tocmai adevărul.

Mai importante sunt procedurile, excepţiile, norma şi eticheta. Astfel încât o cauză poate fi pierdută sau câştigată doar pentru că un amănunt nesemnificativ stă strâmb la dosar. O fi conform regulamentului, dar e al dracului de injust! În încercarea, omenească, de a fi corectă, Justiţia s-a legat nu numai la ochi, dar şi la mâini.

Situaţia nu e specific românească. Dăm de zor exemplul american, dar cred că nu-i bun deloc. Justiţia transoceanică, în ciuda renumelui, cunoaşte an de an, zi de zi, înfrângeri tot mai ruşinoase. Să pomenesc exemplul, atât de invocat, al lui Al Capone? Ni s-a repetat - ca pe un triumf - că mafiotul a fost trimis după gratii pentru nişte chichiţe contabile. Ni s-a împuiat capul că nimeni nu scapă de braţul lung, tutelar.

Să-mi fie cu iertare, dar a reţine un criminal pentru că a urinat în tufiş îmi pare o tristă parodie. Iar a obţine o înţelegere cu acelaşi inculpat sau cu avocatul lui e de-a dreptul cumplit. Poate nici aceste defecte de creştere nu ar fi culmea. Dar a apărut categoria avocaţilor de succes, prestatori scumpi şi eficienţi, câştigători care iau totul. Nici pe aceştia nu-i interesează adevărul. Acestora, chiar ca oameni, dreptatea le e indiferentă. Respectul aproape religios care-l inspiră muritorilor de rând, clienţilor hipnorizaţi, se bazează pe îmbârligarea de neînţeles a Justiţiei. Iar sentimentul care se răspândeşte în societate e că trebuie doar să te acoperi cu hârtii şi să apeşi pe butoane.

Nu spun că dreptatea a fost alungată din cetate, ci că importanţa ei a devenit un moft. Şi când te gândeşti că totul a plecat de la un principiu: mai bine scapă zece vinovaţi decât să fie condamnat un nevinovat. Binele a ajuns o piatră de moară pe care ţucălarii lui Michiduţă îl leagă la piciorul dreptăţii.