Oameni sau şoareci

Dacă e să alegi, baremi să alegi pe cine-ţi place. Numai că plăcutul ăsta nu e cum vrea omul, ci cum decid partidele.

Am un prieten PDL-ist. Nu e imposibil, oameni de calitate există peste tot, indiferent de ideologie. Dacă raţiunea pune frână sentimentelor neguroase de partid, poţi să duci o discuţie normală, cu argumente şi hohote de râs. Omul ăsta, care nu e chiar piesă mică în partidul de care vorbim, nu ezită să sublinieze greşelile cu care s-a confruntat. De exemplu, în iarnă, i-a ţinut partea lui Raed Arafat, pentru că a înţeles „din prima" care era subtextul defunctei Legi a Sănătăţii. A ieşit în stradă atunci, laolaltă cu „pegra", „ciumpalacii", „mahalauna ineptă". Aşa i s-a părut normal. Nu şi-a strigat în gura mare apartenenţa politică, doar nu era nebun, dar a protestat, şi el, împotriva unei nedreptăţi. În vară, însă, ştiind că, dacă va ieşi la vot, va pierde, şi-a făcut un calcul simplu şi a stat acasă. El va vota în continuare cu PDL. E firesc. Oamenii sunt liberi să creadă şi să aleagă ce vor şi aşa e bine.

Am făcut această lungă introducere explicativă ca să ajung la ultima discuţie purtată, inspirată de iminenţa legislativelor din decembrie. Nefiind un „fundamentalist" şi displăcându-i la culme discursurile jignitoare, bombastice sau ultraortodoxe, el se găseşte într-o situaţie fără ieşire. Din lista de candidaţi, ar alege cu ochii închişi câteva persoane. I se par oameni ponderaţi, bine pregătiţi profesional şi cinstiţi. Şi care e nenorocirea? Păi, mi-a explicat, „catindatul" din circumscripţia lui e o pacoste. E un şobolan de partid strecurat în brânza electorală. În schimb, în circumscripţia alăturată, ar avea cu cine să voteze. Şi nu i se pare corect ca, susţinând o anumită direcţie, să bage în ciorbă şi buruienile. Grea dilemă. Am replicat că aşa stau lucrurile, că nu avem ce face şi că poate să stea acasă sau să-şi anuleze votul. „Dar nu asta vreau, eu merg la vot din 1990, numai că nu doresc să dau girul cui vrea partidul, ci cui vreau eu. Dacă nu mă duc la vot, lipsa mea se re-repartizează majoritar la USL (de care nici nu vreau să aud). Dacă îl anulez, rămâne cum am stabilit." Grea problemă. Deşi aş vota-o cu ochii închişi pe Adriana Săftoiu (care nici nu candidează), nu i-aş da niciodată votul lui Gigi Becali. Sau lui Miki „le Bakshish". Sau cârdului de rubedenii pe care baronii locali i-au împins pe liste. Dacă ar fi să aleg, de exemplu, între Sandra Pralong (ARD) şi alt contracandidat, pe Sandra aş vota-o. Aici am căzut de acord că suntem într-o fundătură, bine garnisită de Legea Electorală. Am descoperit brusc, amândoi, că sub pulpana libertăţii de opţiune, clasa politică a imaginat legi restrictiv „democratice", care îţi fac alegerea imposibilă. Ce-i de făcut? Ne călcăm pe inimă şi votăm împotriva convingerilor intime, acceptând - a câta oară - răul cel mai mic?

Amicul meu crede că a descoperit soluţia. În ziua fatidică, va vota pe listă specială. Se va urca-n maşină cu familia şi se va duce acolo unde crede el că acţiunea lui are sens. Mi-am imaginat, brusc, cum ar arăta România dacă toţi electorii ar face efortul de a-şi susţine preferaţii acolo unde au cu adevărat nevoie. Cum milioane de oameni, dominaţi de sentimentul răspunderii faţă de destinul lor personal şi colectiv, ar străbate ţara în lung şi-n lat, pentru a răsturna calculele hârtiei şi ierarhiile de partid. Ce plăcut ar fi să vezi cum tremură de frică staffurile de partid. Cetăţeanul şi-ar lua revanşa!

Florin Iaru este poet şi publicist. Printre volumele publicate: „Cântece de trecut strada", „Aer cu diamante", „Înnebunesc şi-mi pare rău", „Fraier de Bucureşti"