Minunea din capu' satului

Se-ascute lupta dintre clasele politice. Şi, cu cât alegerile bat mai vârtos la uşă, cu atât numărul aberaţiilor creşte.

Orice ar spune puriştii actului public, cavalerii fără pată ai binelui public, arhanghelii dreptăţii cu biciul şi zăhărelul, obiectul lor de activitate, politica imaculată, nu există. Şi nici n-o să existe vreodată. Asta nu pentru că politica nu ar fi nesimţită, coruptă sau curvă, cum o ştie poporul. Este, şi chiar cu asupră de măsură, dar nu din cauza asta o iubim şi o urâm. Scopul ei uitat e puterea, împărţirea beneficiilor şi acapararea societăţii. Nu binele public, căci binele, dacă aţi fost atenţi în ultimii 23 de ani, e extrem de relativ. În aceleaşi guri, acelaşi adevăr devine corect sau greşit, ridicol sau eroic, în funcţie de băncile parlamentare pe care le lustruiesc aleşii naţiei: ale puterii sau ale opoziţiei. În opoziţie, toţi stau cu poporu-n gură, bot în bot, iar când ajung la putere, brusc, descoperă şi promovează exclusiv poporul viitorului, urmaşii urmaşilor noştri, pentru „binele" cărora trebuie, fireşte, să ne sacrificăm până la unu'. Că la unu' şi jumătate luăm masa la bufetul Parlamentului.

În istoria României, indignarea intelectualilor sau a oamenilor simpli împotriva trocului politic nu e nouă. Mitică al lui Caragiale, aflat într-o eternă opoziţie, veştejea orice guvernare. Gesturile puterii erau şi sunt ori infame, ori descreierate. Tot în secolul XIX, Flaubert constata, cu umor şi amărăciune, că e suficient să-i critici pe politicieni şi să jeleşti prezentul pentru a avea succes la public. El a denumit această atitudine, combinată cu un stil iratoric avântat şi muşcător, „idei de-a gata".

Dar rămâne o întrebare fără răspuns: cum se face că noii politicieni, care provin din interiorul societăţii civile, ajung, fără excepţie la acest mod de comportare dispreţuit deopotrivă de mase şi de elite? Le pun, oare, ceva în cafea? Îi vrăjeşte cineva pe incoruptibilii care păşesc prima dată în Parlament, astfel încât să ajungă la sfârşitul mandatului, odioşi, corupţi, incapabili, mincinoşi şi găunoşi? E cumva instituţia politică un soi de râşniţă care le zdrobeşte ultima fărâmă de moralitate şi le toacă amestecul de bun simţ şi de ruşine, până iese o peltea împuţită? Dacă nu ai cunoştinţe serioase de psihologie şi antropologie, poţi ajunge să crezi că Necuratul le smulge inima din piept şi le îndeasă în gaura căscată un ghem de smoală.

Departe de mine să cred în minuni. Nu sunt eu omul care să se teamă de conspiraţia mondială. Ştiu, de la cronicari că „nu suntu vremile supt cârma omului, ci bietul om supt vremi". Cu toate astea, nu mi-am putut împiedica falca să cadă văzând cât de jovial strălucea, în bătaia reflectoarelor (umbrindu-l pe fugarul Cristian Sima), noul şi vechiul erou al tabloidelor, vulturul grizonat al stadioanelor - nimeni altul decât Gigi Becali. Iar prezenţa lui în rândul liberalilor, eternizarea lui într-un fotoliu de parlamentar european (se vede treaba că i-a plăcut), combinaţia de bani daţi şi laude primite m-au făcut să râd în hohote. Să râd de mine. Ştiu ce urmează. Urmează volute oratorice, justificări, calcule şi procente zdrobitoare, mai tari decât ridicolul.

Totul are o justificare pe lumea asta, până şi negrul străluceşte în lumina argumentelor, devenind alb imaculat. Dar ştiu că nimic nu e adevărat. Tot ceea ce văd în faţa ochilor e un decembrie de coşmar, în care actul de a alege şi a fi ales a fost atât de pervertit, încât nu mai există scăpare.

Florin Iaru este poet şi publicist. Printre volumele publicate:  „Cântece de trecut strada", „Aer cu diamante", „Înnebunesc şi-mi pare rău", „Fraier de Bucureşti" .