Dl Goe la butoane

Când un slogan devine literă de lege, e timpul să deschidem ochii. Autorul lui e un iluzionist foarte iute de mână.

Toată lumea ştie ce rău administrator e statul. Cum duce el de râpă economie, finanţe, sănătate, investiţii şi învăţământ, tot. Când pune statul mâna pe orice mărunţiş, chiar şi o floare, acela se veştejeşte şi cade. Când are statul o iniţiativă generoasă, curajoasă, oamenii se ascund în case clănţănind din dinţi, de frică. Nu aşa învăţăm de douăzeci şi trei de ani că se petrec lucrurile? Că statul e un rău necesar, dar inevitabil? Nici socialiştii noştri (adică PSD, să fim înţeleşi) nu prea au curaj să mai ridice steagul colectivist, într-atât s-a scufundat statul român în bezna neputinţei şi a risipei. PSD a învăţat lecţia privatizării: până nu vindem tot, nu scăpăm cu obrazul curat.

Ce mă miră, însă, e că statul german, de pildă, mânat în luptă de Angela Merkel, nu e la fel de neghiob ca al nostru. Şi taman de acolo ar trebui să vină lumina călăuzitoare a „statului minimal", ăla de face pupilele dreptei ultraconservatoare neaoşe să se dilate, drogată. Ba, şoc şi groază, dna Merkel a cuvântat la Bucureşti despre „economia socială de piaţă". Statul german, precum ştiţi, nu-i un flecuşteţ. Şi, deşi Franţa cea veselă şi frivolă ne-ar da dreptate, statul acela e unul bine dezvoltat, cu reguli clare, cu atribuţii precise şi cu un management cel puţin onorabil al întreprinderilor de uz public. Poate nu la fel de clar precum în nordul continentului, unde blestemăţia de stat e mână de fier la obligaţii, la impozite, dar şi la drepturi. Şi mai ciudat, „ineficienţa managerială" statală, aşa cum o cunoaştem noi, e un mister pentru naţiunile vestice. Să fim noi mai cu moţ? Să fie clasicul blestem românesc? Mentalitatea poporului ne face boacăna?

Nici gând. Ce blestem, ce destin? Mofturi! Statul român e un soi de dl Goe, căruia, ca să nu rămâie repetent a nu ştiu câta oară, mam' mare, mamiţica şi tanti Miţa îi fac toate poftele. De fapt, ca să ducem analogia caragialiană până la capăt, statul român, aşa cum îl cunoaştem nemijlocit, e „familia cea mare", în care la butoane stă de fiecare dată un alt şi acelaşi domn Goe, trăgând necontenit semnalul de alarmă al trenului economic şi instituţional. Pentru că, dacă nu ştiaţi şi aţi căzut în capcana sloganului „să depolitizăm instituţiile", România e construită constituţional pe politizarea tuturor departamentelor de interes public. Prin urmare, e suficient să vină un nou partid la putere şi, brusc, se schimbă conducerile tuturor deconcentratelor, inspectoratelor, regionalelor, spitalelor, şcolilor. Nu scapă nimic: loteria, televiziunea, electricitatea, chimia, nimic. În posturile plătite (ce-i drept, modest) se instalează rubedenii şi clienţi, amici şi amante. Prima lor grijă, exact ca a unui manager de supranaţională, e să cântărească oportunităţile: de unde se poate fura cu acte în regulă? Cât valorează în influenţă şi decizie fotoliul proaspăt ocupat? Şi, tot ca un strateg vizionar, proaspătul funcţionar public îşi face o socoteală: cât va ţine minunea dumnezeiască? Aşa merg lucrurile. Aşa s-a prăbuşit Oltchim. Aşa s-a călit oţelul în vămi. Aşa a apus CFR-ul. Aşa au falimentat ultimele fabrici, aşa a decăzut sistemul de sănătate. Aşa am ajuns o ţara în care numai noi, românii, suntem vinovaţi! Păi nu e adevărat, că, între timp, managerul de partid îşi freacă mâinile. Cei doi stăpâni, naşul Pandelică şi partidul ocrotitor, au fost serviţi. Mai poftiţi pe la noi!

Florin Iaru este scriitor