Criza, dragostea mea

Aţi auzit de Centrul de Resurse pentru participare publică? Căutaţi-i pe net la www.ce-re.ro/home. România lor e mai bună.

Un tânăr parlamentar, nededulcit la foloasele vieţii de deputat, mi-a spus cu obidă că nu mai vede nicio ieşire din criză. Că, pe zi ce trece, percepe tot ce se petrece în ţara noastră ca ireparabil. Şi că, în acord cu oamenii de vârsta sa, se gândeşte, şi el, la plecare. M-am enervat. Oricine are dreptul natural (consfinţit de preşedintele însuşi) să-şi caute fericirea în lume. Însă meseria de politician are înscrisă în fişa de post obligaţia de a trăi şi munci în ţara ta. Pe vremuri, la Mărţişorul lui Arghezi sosise un preot cu aghiazmă. Încurajat de faptul că stătuse în faţa unui om aşa mare, l-a întrebat: „Maestre, spuneţi-mi şi mie, există, oare, Dumnezeu?" Arghezi l-a privit lung şi i-a răspuns scurt: „Părinte, de ce nu te-ai făcut căcănar?" În fişa postului de preot, îndoiala nu figurează nici măcar la forţă majoră. O meserie poate fi neplăcută sau chinuitoare, dacă o alegi fără voie. Dar atunci când te decizi să fii preot sau politician, îndoielile nu îşi au rostul. Crezi, eşti convins şi visezi să-ţi îndeplineşti misiunea. Dar, dacă o faci din interes (unul meschin, sau unul foarte lucrativ), mai bine să urmezi sfatul lui Arghezi. Meseria de căcănar nu implică îndoileli şi disperări, dar e, neîndoielnic, mai cinstită.

Însă nu despre asta vreau să vă vorbesc. Ci despre contraexemplul pe care îl dau celebrii, simplii cetăţeni, semenii noştri mai fraieri. Într-un mediu de nepăsare, egoism şi mitocănie, ei care se bat pentru tot felul de cauze. Fie că sunt de importanţă naţională, ori că privesc lucruşoare mici, de zi cu zi, ei se iau de gât cu autorităţile, cu investitorii strategici şi cu afacerile necurate. Unii vor să-i ajute pe bolnavii incurabili pe care Ordinul 1352/2009 îi aruncă la lada de gunoi a omeniei. Alţii vor să impună mersul cu bicicleta prin Bucureşti, şi nu numai pentru că avem cea mai poluată Capitală. Unii vor să apere ultimul Peisaj Forestier Intact european din munţii Retezat-Godeanu-Ţarcu-Vilcan, împotriva DN 66A. De un an de zile, lucrările care spărgeau rezervaţia în două au fost sistate. Alţii se bat pentru parcul din faţa blocului, să nu se transforme în mall, parcare sau parohie. Şi au adoptat cei 210 copăcei din faţa ferestrelor. Nici Parcul Cişmigiu nu e ferit de înfrumuseţarea forţată cu patru zgârie-nori... Noroc cu nişte anonimi (grupaţi, ce-i drept, în 34 de asociaţii) care se bat pentru el. Dar ce să zic de cartierul Lacu Dulce, din marginea Brăilei, cartier ţigănesc în care o altă organizaţie inimoasă a reuşit să cureţe o groapă de gunoi improvizată şi să construiască un loc de joacă pentru copii? Atenţie, nu cu voluntari oengişti, ci chiar cu membrii comunităţii. E drept, printre ei se află o învăţătoare (ce mândru sună acest cuvânt, mai ales acum!) care ştie ce vrea şi poate face ce ştie. Sau ar trebui să citez cazul acelei mame care, dintr-o tragedie personală (doi copii cu dizabilităţi), a creat un centru pentru ceilalţi copii cu handicap, în comuna Lieşti...

Ciudat. Nici acestor oameni nu le e bine-n ţara lor. Împotriva lor se ridică, ameninţători, statul şi autorităţile, cumetriile, mârlăniile şi mafiile locale. Însă ei nu iau ţara pe talpa pantofului. Iar dacă tocmai v-aţi hotărât că nu mai e nimic de făcut, exemplele de mai sus spun că există o şansă. Deşi, mărturisesc, aş fi dorit să vă pot descrie mai multe exemple...