Cel mai preţios capital

România e o ţară enigmatică. O enigmă pe care niciun cercetător n-o va rezolva, pentru că-i «buba» la creierul colectiv.

Ţara fierbe. Dă-n clocot. E un tumult, o bolboroseală continuă. Ori e ceva, ori vine de undeva. Toate încheieturile, sudurile şi niturile înfipte de secoli în naţiune dau semne că vor ceda în curând. Mitică îşi urăşte vecinul. Pe Nae. Pentru că are la uşă un pandantiv încrustat, cum el, Mitică, nu găseşte nicăieri. E drept, şi Nae îl urăşte pe Mitică. Pentru că dă muzica tare, de dimineaţa. O muzică tristă de-ţi vine să mori, cică simfonică. Tocmai pe asta o dă tare, din boxele... aici, Nae cade pe gânduri. Cât să aibe? 1000 de waţi? Nemernicul! Ce-i drept, îl urăşte la fel de mult ca pe Gheorghe de la şase. Ăla dă - nu la fel de tare - manele la ora de culcare. Gheorghe, proaspăt mutat în Vitan din provincie, îi urăşte pe provincialii rămaşi departe, dar şi pe bucureştenii din jur. Nişte încrezuţi cu nasul pe sus, nişte mitici (aşa a auzit el că se zice despre cetăţenii Capitalei) pe care n-ar strica niciun scuipat. Gheorghe are un băiat, Armando. Băiatul termină (e un fel de-a spune) liceul. Băiatul lui are boală pe profi. Visează tot timpul să folosească formolul de la biologie şi glicerina de la chimie şi să facă o bombă, cea mai mare şi mai distructivă bombă a tuturor timpurilor care să omoare toţi profii din lume. Deşi nu e sigur de „glicorină" sau „formal", că nu-i place cartea. Lui îi plac maşinile - cele pe care nu le va conduce niciodată. Şi piţipoancele, pe care nu le va cuceri „nevăr-evăr". Are, însă, o boală pe gângăviţii de dascăli... Dar uite că dirigintele lui Armando şi-ar da, şi el, mâna dreaptă şi jumătate din viaţă să-i extermine dracului pe puştii ăştia de i-au mâncat zilele. Ura lui se împleteşte cu cea a directorului, care-l urăşte pe ministrul Învăţământului, personal. În persoana ministrului şi-a găsit un obiect şi un scop clar tot corpul didactic, cu excepţia adjunctului, care e membru de partid. Şi care aşteaptă o avansare. El nu-i urăşte pe elevi şi pe profesori, îi sunt indiferenţi, nu are de gând să iasă la pensie din învăţământ. Om cu frica lui Dumnezeu, el urăşte doar beizadelele. Tocmai pentru că a avut o copilărie grea. Cel mai mult şi mai mult îl urăşte pe băiatul regelui asfaltului. Şi pe băiatul regelui bordurilor. Păcat că nu există şi un rege al balcoanelor, căci ura lui s-ar transforma în crimă. Exact când se lasă dus de visare, în celălalt capăt al oraşului, regele asfaltului îl urăşte din priviri pe regele pokerului. Ce uşor alunecă, la cazino, banii dintr-un buzunar într-altul! Câtă muncă aruncată pe apa sâmbetei! Marele jucător oftează. El îi urăşte în masă, fără deosebire, pe crupieri, pe bodyguarzi şi pe patronii cazinourilor. Care urăsc Garda Financiară. Care gardă urăşte contribuabilul, dar nu mai mult decât pe necontribuabilul ce nu poate fi controlat... Şi aşa mai departe. Ţara toată musteşte de ură încrucişată. Ţăranii îi urăsc pe orăşeni pentru că sunt fiţoşi, plini de bani şi de şansă. Orăşenii îi urăsc pe ţărani pentru că sunt şmecheri, rapaci, ascunşi, înceţi, idioţi şi ţărani. Vânzătorii îşi urăsc clienţii, pasagerii îi urăsc pe şoferi, şoferii îi urăsc pe ceferişti, aviatorii îi urăsc pe locuitorii din preajma aeroporturilor. La vârf, guvernul îi urăşte pe cetăţeni, preşedintele urăşte incompetentul de guvern.

Din tot ce a rezistat istoriei româneşti n-a mai rămas decât ura. Ura, cel mai preţios capital. Ura - şi la gară!