Actele la control!

De fiecare dată când se întâmplă ceva ireparabil, răspunsul sună la fel: «Statul e vinovatul». Dar nimeni nu-l prinde.

Dacă vă uitaţi la ce s-a întâmplat în ultimele zile, aţi auzit şi lozincile cu statul minimal. Statul a dat, statul a luat. Nu există domeniu al vieţii publice, de la ICR la autostrăzi, de la sănătate la Oltchim, de la înzestrarea armatei până la recensământul populaţiei, în care statul să nu fi călcat strâmb ori să nu fi făcut matrapazlâcuri grosolane. Ajungi să crezi că această entitate cu milioane de braţe şi de guri căscate e o vietate. Viaţa îl pune pe cetăţean în opoziţie, zilnic.

Şi cetăţeanul iese întotdeauna înfrânt. Când punem degetul pe rană, lipseşte elementul concret. „Statul" se ascunde, viclean, sfios şi hoţoman. E invizibil şi intangibil.

Dar nu „statul" e un prost administrator, nu statul fură, nu statul înşală, ci gaşca de rude, pile, relaţii şi obligaţii cu care ne-am căptuşit, prin intermediul puterii care, chipurile, ne reprezintă. Douăzeci şi trei de ani, aceşti administratori nevăzuţi, necunoscuţi, au vândut tot ce au putut, cui s-a găsit, în orice codiţii.

Nu statul i-a numit în posturi de conducere şi decizii, ci oameni ca mine şi ca tine, oameni în carne şi oase, fiinţe concrete care au nume, prenume, CNP şi scaun în Parlament. De îndată ce statul minimal va fi înfăptuit, urmele acestui jaf naţional se vor şterge. Trecem la o etapă calitativ nouă de dezvoltare. Iar ipochimenii se pot retrage să consume ce au agonisit, să-şi savureze înfăptuirile, să ne moralizeze şi să ne mustre pentru ignoranţă. Păi cum să nu iubeşti România, când îţi bei cafeluţa pe alte meleaguri? Adâncit în fotoliu, tolănit pe iaht, pătruns de razele solarului, mângâiat de arome fine, poţi spune, cu inima împăcată, că ai făcut totul. Ăsta, urâtu', a fost statul maximal. Gata cu el. A fost o trambulină către cel nou, absent şi impotent. Ţi-au pierdut urma? Să bem!

E ca şi cum un hoţ ţi-ar spune, după ce ţi-a devalizat casa: „Mamă, ce mizerie a rămas în urmă! Hai s-o dărâmăm. Nu te mai crampona, naivule, leneşule, îmbuibatule, statul e de vină, dacă-i luăm repede capul, te descurci tu, că eşti băiat harnic. Numai cine nu munceşte nu mănâncă!" Şi taman bugetarii cei mai încoţopeniţi, băieţii cu sinecuri plătite de stat, oengiştii oficiali, funcţionarii şpăgari, intelectualii rafinaţi ai mogulilor de strânsură, beneficiarii contractelor cu „statul", oameni care n-au muncit o zi de capul lor, pe banii lor, taman ei sunt arhanghelii statului minimalist.

Am scris toate astea văzând tragica poveste a Oltchim. Pe scurt, o industrie care furnizează 65% din activitatea industrială a unui judeţ, dă de lucru cam la 10-11.000 de oameni (pe orizontală), exportă 80% din producţie, e lider european la sodă caustică şi în primele trei la PVC, are în vecinătate două rafinării, are o cifră de afaceri de 600 de milioane euro - se prăbuşeşte. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, cine e administratorul ăsta deştept care a adus-o-n faliment? Statul? Sau nişte indivizi ascunşi în măruntaiele întunecoase ale statului, ca-ntr-o vizuină? Ce simplu e să spui, la sfârşit: „Nu mai am ce să fac! Spălaţi-vă cu ea pe cap! V-am nenorocit, vrăjitoarelor, da' las' că, până la sfârşit, vă vând io." De acord, facem statul minimal, dar mai întâi să extragem din ăsta maximal cireada de amploaiaţi care, cu voie de la stăpânire, trăiesc deja în cea mai bună dintre lumile posibile. Actele la control, băieţi, şi apoi o facem!

Florin Iaru este poet şi publicist. Printre volumele publicate:  „Cântece de trecut strada", „Aer cu diamante", „Înnebunesc şi-mi pare rău", „Fraier de Bucureşti" .