A început sfârşitul lunii!

Un străin care ne-ar vizita ţara în această perioadă ar putea să creadă că România se pregăteşte de sfârşitul lumii.

Scriam data trecută că e o iluzie periculoasă să credem politica o activitate umană normală şi raţională (cel puţin în România). Că, dacă ai puţin bun-simţ şi niţică ruşine, poţi sfinţi locul. Că e suficient ca „poporul" să se trezească şi lucrurile să intre pe un făgaş normal. De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Nimic din ce vedem azi nu lasă loc unei speranţe, măcar una mică. În schimb, situaţiunea dă apă la moară partidelor. Moară, adică să moară duşmanii lor. Competiţia electorală e făcută contabiliceşte (o contabilitate demnă de Al Capone), cu creionul în mână, cu harta sub ochi şi cu steguleţele victoriei înfipte în hoitul adversarului. Fiecare tabără numără şi pune deoparte. PDL (scuzaţi, ARD) ar fi supermulţumit nu atât cât să ia 20-25%, cât să nu ia adversarul peste 50. Pentru că, dacă blestemata de majoritate absolută invocată de dl preşedinte nu se întruneşte, rămân tratativele secrete, miş-maşurile, oferta şi omertà, în frumoasa tradiţie inaugurată în 2009. Nimic nu e decis şi nici interzis, scopul scuză mijloacele. (În timp ce scriu, o armată de proverbe şi zicători îmi dau peste mână: „Scrie şi despre mine! Numai eu sunt adecvat situaţiei!") Transpartinicii şi porumbeii voiajori ai politichiei şi-au fixat dintru început un loc de deputat sau senator. Loc să fie, că broaşte sunt destule!

Exact la polul opus se situează USL. Cu sabia lui 49% deasupra capului, învingătorii de ieri refac calculele de mâine. Aici jocul e şi mai complicat. Cum să ne săturăm clienţii, să ne luăm locurile necesare nouă şi copiilor noştri şi - atenţie! - cum să împiedicăm softul de distribuţie să dea o şansă adversarului? Pentru cei care nu ştiu, dacă într-o circumscripţie câştigă cineva cu un scor între 50+1% şi 65%, softul generează un nou mandat. Calculul e mai complex, dar ăsta e principiul. Ţinta e mişcătoare. Sub 50% te paşte redistribuirea, doar peste 66% elimini concurenţa. Ehei, de-ar fi fost acum momentul vesel al alegerilor locale, dacă nu s-ar fi pierdut timp cu referendumul, dacă s-ar fi rezolvat Oltchimul, dacă s-ar fi găsit bani pentru infrastructură, dacă... dacă... Nu e timp de regrete, că armata pofticioasă de rude, amici şi sponsori rupe uşa. Ce le-o trebui amantelor, copiilor şi unchilor să se vază-n Parlament, nici Dracu' n-ar şti să spună! Colac peste pupăză, rătăciţi printre rechini, se agită perdanţii din oficiu, nişte mici Messia, convinşi că, odată intraţi în templul politicii, vor înfăptui rapid minunea cu pâinea şi peştii.

Blindaţi şi alintaţi de presă cu titlul de „grei ai partidelor", grei la propriu şi la figurat, că numărul kilogramelor se ia la întrecere cu funcţiile de conducere, şefii par nişte Napoleoni mutând trupe imaginare la Waterloo. Greii PDL (scuze, ARD) cocoloşesc câteva fiefuri mici, izolate, călduroase. Au părăsit Capitala, de parcă ar fi refugiul. Ceilalţi stau cu ochii pe ceas. Ceasul, minutele care-i despart de putere, puterea care dă de mâncare, te scapă de ziua de mâine şi cu care îi râzi în nas celuilalt, fie el politician, afacerist ori simplu alegător. Aici „Jos Băsescu!" îşi dă mâna, paradoxal, cu „Jos USL!" Asta ar fi tot, dar vuietul e mare, ura, cât capra, de poţi să alimentezi un reactor nuclear cu ea. Sau să armezi o bombă. Un străin naiv pierdut prin ţară ar putea crede că e sfârşitul lumii. Stai, domne, liniştit la locul tău. E numai sfârşitul lunii!

Florin Iaru este scriitor