Adevarul.ro

Mi se întâmplă frecvent să caut cu lumânarea veşti bune, experienţe încurajatoare, prilejuri de optimism. Glosăm mereu, exasperaţi, pe marginea neajunsurilor, netrebniciilor, catastrofelor mai mici sau mai mari de care ne izbim pe scena politică, pe stradă, în viaţa cotidiană. Poate că, statistic, suntem îndreptăţiţi să inventariem fără odihnă decepţii. Ele sar în ochi la fiecare pas, iar spiritul critic e, oricum, mai la îndemână şi mai bine primit decât semnalarea bleagă a rozurilor. Pe de altă parte, psihologic vorbind, orientarea perpetuă a atenţiei către negativitate e destrămătoare.

Strică sufletul, mintea şi stilul. E, deci, recomandabil ca, măcar din când în când, să devenim tonici, binevoitori, să recuperăm, cu alte cuvinte, forţa de a identifica şi a afirma binele, acolo unde îl întâlnim. Eu, unul, sunt recunoscător ori de câte ori mi se dă ocazia să fac asta, să mă bucur de împliniri, reuşite, promisiuni.

Mă grăbesc, de aceea, să evoc o împrejurare care, sâmbăta trecută, mi-a provocat un igienic acces de bună dispoziţie. Un prieten mai tânăr, dl Petre Guran, m-a invitat la Buneşti, în judeţul Vâlcea, unde pune temelia unei „şcoli“ gândite nu pentru a instrui, ci pentru a educa. Diferenţa este aceea dintre „specializare“ şi „formare“. Înainte de a deprinde o competenţă particulară, tinerii sunt provocaţi să se modeleze ca oameni întregi, printr-un contact destins cu universul valorilor: marile cărţi ale culturii universale, marile monumente ale lumii, marile idei ale civilizaţiei din care facem parte. „Cursurile“ sunt susţinute de profesori invitaţi, dispuşi să petreacă scurte intervale de timp în compania studenţilor.

Fapta culturală e dublată de o discretă pedagogie a efortului comunitar şi a convieţuirii active. Tinerii au construit deja două clădiri, una de lemn, alta din lut, care să ofere sejurului lor adăpost şi atmosferă. Nu pot intra, acum, în detaliul acestei generoase întreprinderi, susţinute de Fundaţia Calea Victoriei (alt prilej de bună dispoziţie despre care ar merita să vorbim), de Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“, Uniunea Arhitecţilor din România, Ordinul Arhitecţilor, Administraţia Fondului Cultural Naţional şi de alte organizaţii a căror receptivitate faţă de un asemenea proiect e demnă de laudă. (Trebuie menţionată şi bunăvoinţa primarului din Mălureni, devenit un adevărat partener al grupului de iniţiativă.) Alături de Petre Guran se distinge tânăra şi energica arhitectă Ana Maria Goilav, care a reuşit să adauge locului o insolită dimensiune experimentală.

De ce sunt cucerit de călătoria mea la Buneşti? Pentru că am întâlnit acolo o mulţime de tineri dispuşi să-şi petreacă timpul în condiţii precare (nu există curent electric, nu există apă curentă), de dragul câtorva idei şi al câtorva oameni. Pentru că şantierul de la Buneşti a redeschis, sub supravegherea dlui Şerban Sturdza, preocuparea pentru renaşterea meşteşugurilor tradiţionale.

Pentru că, alături de studenţi, lucrează acolo meseriaşi locali, uimiţi să descopere că ceea ce făceau părinţii şi bunicii lor poate încă să aibă preţ. Pentru că Petre Guran a înţeles să pună la dispoziţia acestui proiect un teren moştenit din familie, în loc să-l transforme într-o afacere lucrativă. Şi pentru că am auzit vorbindu-se, în poiana de la Buneşti, despre înţelepciune, onoare, maniere şi seriozitate, adică despre lucruri neincluse încă în feluritele eforturi oficiale de a reforma învăţământul românesc.