Nu socialism, ci liberalism cu reguli

Daniel Dăianu, unul dintre cei mai respectaţi economişti români, europarlamentar liberal (membru al grupului ALDE), comentează pentru “Adevărul” resorturile şi efectele crizei financiare. El nu se declară zguduit, în convingerile sale liberale, de intervenţiile guvernelor pe pieţele financiare. Dimpotrivă, afirmă că actuala criză a fost cauzată de lipsa de reglementare, care ar fi transformat mediul financiar într-un fel de c

Domnule Dăianu, o lume întreagă vede cum guvernele intervin să salveze sectoarele financiare şi economiile. Simţiţi că aceste intervenţii zguduie bazele liberalismului?

Depinde ce înţelegem prin liberalism. Eu nu sunt un libertarian, nu fac parte din această subfamilie a familiei liberale. Eu împărtăşesc teza potrivit căreia gândirea politică liberală în esenţă stă la baza democraţiei. Eu aici mă raportez de pildă la lucrarea lui Karl Popper, “Societatea deschisă şi inamicii ei”. Pentru mine liberalismul nu intră în contradicţie cu ceea ce înseamnă solidaritatea, nu înseamnă să faci abstracţie de valorile morale. Eu nu contenesc în a aminti că Adam Smith, unul dintre părinţii-fondatori ai ştiinţei economice, a fost şi profesor de ştiinte morale la Universitatea din Glasgow. Gândirea liberală, deci, trebuie judecată în opinia mea dintr-o perspectivă mult mai largă.

Există însă nişte limite ale intervenţionismului, acceptate la un nivel sau la altul, în funcţie de fiecare curent de gândire politică. Ceea ce se întâmplă acum pune, totuşi, în discuţie, anumite abordări liberale…

Societatea modernă implică reglementări şi norme - unele sunt informale – pentru a proteja coeziunea socială şi în ultimă instanţă democraţia. Eu resping o teză pe care o susţin unii liberali că economia liberă ar fi una fără reglementări. După mine, este o fantezie. Şi aceasta nu neapărat în condiţiile de acum, când s-a intervenit masiv prin naţionalizări parţiale în sistemul financiar, ci prin evoluţia capitalismului în ultimul secol. Pentru mine, această intervenţie se dovedeşte cu totul şi cu totul excepţională, într-un moment extraordinar, în care se punea sub semnul întrebării nu numai funcţionarea sistemului financiar ameninţat de topire, ci se putea ajunge şi la tulburări sociale serioase.

Această topire a sistemului financiar ar fi putut să apară din lipsa  injectărilor de lichiditate din partea băncilor centrale. Aşa s-a întâmplat în timpul marii depresiuni din 1929-1933, când băncile centrale,, precum vracii din evul mediu nu au injectat lichiditate, ci dimpotrivă, au redus lichidităţile, crezând că astfel scot “sângele rău” din trupul societăţii.

Unii văd în asta o resuscitare a socialismului…

Ce se întâmplă în această perioadă nu înseamnă revenirea socialismului, în opinia mea. Eu am o altă interpretare: extravaganţele din politica economica neoliberala din ultimele doua decenii,  deficitul masiv de reglementări şi supraveghere reprezintă ceva foarte nociv.

Şi vă pot da câteva exemple elocvente:  renunţarea la prevederi cheie ale legislaţiei Glass Steagall în 1999,în SUA, sub presiunea, mai ales a unor grupuri de interese de pe Wall Street, continuată după aceea de o serie de măsuri adoptate în aprilie 2004 de Securities Exchange Commision, corespondentul din America al supraveghetorului pieţei hârtiilor de valoare, care a permis o gamă foarte largă de operaţiuni extrem de riscante, nemaicontând capitalul propriu al băncilor de investiţii.

La vremea respectivă, actualul secretar al Trezoreriei, Paulson,  era la cârma Goldman Sachs. Vedem deci că aceste excese teribile, aceste extravaganţe şi speculaţii practic au  transformat câmpul financiar, în largă măsură, într-un casino, prin intermediul inovaţiilor financiare - eufemistic vorbind.  Aşa-numită securitizare (transformarea împrumuturilor în obligaţiuni tot mai exotice),  conflictele de interese şi lipsa de transparenţă au condus la corodarea sistemului.

Era scris pe perete că se va prăbuşi, au fost voci care au avertizat cu ani în urmă: Alexander Lamfalussy, Paul Volcker, Edward Gramlich, Paul Krugman, Nouriel Roubini şi nu în cele din urmă Warren Buffet, care în 2003 a firmat unele dintre derivative sunt “instrumente financiare de distrugere în masă”. Deci, aici nu este vorba despre resuscitarea socialismului, ci de măsuri excepţionale - nu se putea altfel, lipsa de încredere in sistemul financiar a devenit uriaşă. Keynes revine în forţă, nu Marx! 

Criza este una de încredere

Sistemul bancar posedă o caracteristică de utilitate publică. Deci o bancă nu deserveşte numai câţiva investitori sau câţiva cetăţeni. O bancă este presupusă a fi capabilă să deservească toţi cetăţenii şi toate firmele, iar dacă îşi pierde încrederea nu mai poate funcţiona. De aceea criza aceasta este teribilă. Aici este vorba despre un eşec al  unui model de afaceri în lumea financiară.

În opinia mea s-a invalidat paradigma potrivit căreia economia liberă înseamnă lipsă de reglementări şi acum se revine într-un mod brutal, prin măsuri de neimaginat cu scurt timp în urmă.

China şi India trebuie implicate în deciziile globale

Există câştigători ai crizei? 

Ar fi o naivitate să credem că America îşi va pierde statutul de superputere economică militară şi tehnologică. Însă America primeşte o lovitură puternică din punct de vedere reputaţional şi este slăbită economic serios. De mai mult timp vorbim de o competiţie între modele, variante de capitalism: modelul anglo-saxon, modelul continental, în Europa, variantele sale şi un capitalism de tip asiatic mai autoritarist, cu structuri corporatiste.

Lumea occidentală, unde se afla miezul industriei financiare mondiale, a primit acum o lovitură serioasă, pe fondul unor modificări care se produc de aproape două decenii; mă refer la glisări de plăci tectonice în distribuţia puterii economice în lume. America oricum se îndepărta foarte mult de poziţia arbitrului necontestat în spaţiul economic şi politic mondial. Lumea se multipolariza, acest proces începuse cu mulţi ani în urmă.

Fenomenul  are loc în condiţiile în care avem de-a face şi cu un set de constrângeri energetice ca şi  efecte izvorate din schimbările climatice. Mai avem problema demografică, a emigraţiei. Avem un eşec monumental al rundei comerciale Doha, care în largă măsură îşi are originea în puterea crescută a unor ţări precum China, India. Nu mai poţi să impui unor asemenea ţări regulile jocului, ele trebuie implicate în procesul de decizie. De aceea G 7 sau G8 nu mai are relevanţă în momentul de faţă.

Cum ar trebui să răspundă ceea ce numim “Occidentul”?

Teze de genul celei propovăduite de Robert Kagan, un teoretician şi un consilier al lui McCaine, mi se par nu fanteziste, ci periculoase în momentul de faţă. Nu poţi să faci o ligă a democraţiilor pe care sa o contrapui Chinei. Nu rezolvi problemele globale prin formarea unui club exclusivist şi punerea la zid a celorlalţi.

Este teoria neoconservatoare a binelui şi a răului, aproape religioasă…

Să ştiţi că există o legătură, fie ea indirectă, între eşecul acestui model de afaceri, bazat pe dereglementări excesive şi gândirea neoconservatorilor. În ce priveşte filozofia economică, ei sunt foarte aproape de credinţa oarbă în puterea auto-regulatoare a pieţelor

Cum am ajunge la o „curbă de sacrificiu”

„România va fi afectată de criză. Ar fi o naivitate să credem altceva. Este drept că ţara noastră are un sistem bancar mai solid decât în alte state membre ale UE. Dar economia românească este deschisă, avem contul de capital liberalizat, finanţarea deficitului de cont curent se face prin linii acordate de băncile-mamă în bună măsură.

Deficitele noastre externe sunt foarte mari şi finanţarea lor se bizuie pe trimiteri de la românii ce lucrează afară şi pe investiţii străine. Am comite o eroare monumentală în politica economică dacă am accepta cheltuieli bugetare nesăbuite care să inflameze inflaţia şi să ducă la deficite într-atât de mari încât să avem probleme cu finanţarea lor.

Asta ar obliga guvernul să strângă cureaua în asemenea măsură încât economia ar putea intra în recesiune. Cum?  Prin politică monetară foarte strânsă şi prin nevoia de a ajunge la un surplus bugetar. Aceasta, da, ar fi o curbă de sacrificiu. Dacă nu vom comite erori majore în politica economică, este probabil să continuăm creşterea economică, dar cu o diminuare semnificativă a ritmului,  undeva în jur de 4%”.

Banii europeni, remedii la criză

Dacă aţi fi şeful Guvernului, aţi accepta să măriţi salariile în sectorul public?

În condiţiile de acum este iraţional! Dacă se vor mări salariile profesorilor cu 50 la sută, eu mă tem că nu se va putea să nu se cedeze şi în faţa altor categorii. Sunt de acord că unele salarii în învăţământ sunt jalnice şi trebuie mărite pentru a stopa deteriorarea învăţământului. Dar o creştere de 50%, în bloc, cu mişcarea în cascadă de alte revendicări în condiţiile de acum ar fragiliza mult economia şi ne-ar îndrepta către o stare foarte gravă.

Şi cu ce efecte?

Pentru a nu scăpa hăţurile din mână, pentru a nu intra în criză, cei care vor fi la guvernare vor fi obligaţi să recurgă la majorări de taxe şi impozite, la tăiere masivă de cheltuieli. Nu se poate altfel.

Există multă risipă în sectorul public, este loc de tăiat cheltuieli…

Ştiu că există multă risipă. Dar nu putem să decretăm că de mâine, gata, reducem risipa în România. Drept este că unele cheltuieli publice nebugetare pot fi stopate. Dar există un lanţ întreg al slăbiciunilor în administraţia publică şi este nevoie de timp. Dacă vor fi mărite salariile considerabil – nu numai în educaţie –, aceasta ar însemna imediat un efort suplimentar pentru bugetul public între 3 şi 4% din produsul intern brut.

Deci, vor trebui luate măsuri imediate pentru a nu mări deficitul bugetar. Mai intervine un aspect: una este să măreşti cheltuielile bugetare pentru consum şi altceva să faci investiţii în infrastructură; acestea din urmă ar putea compensa benefic diminuări ale creşterii investiţiilor sectorului privat, ce sunt de aşteptat pe fondul conjuncturii internaţionale.

Aici ne-ar putea ajuta fondurile europene de postaderare.

Eu văd în banii europeni posibilitatea de a practica un activism bugetar inteligent. Fiindcă, repet, una e să avem un activism bugetar de genul creşterii de salarii şi alta este să cheltuim pentru infrastructură.  Aceşti bani europeni ar putea să ajute extraordinar economia în condiţii dificile precum cele din această perioadă.

Oricine va fi la guvernare ar trebui să construiască bugetul din această perspectivă, să pună în practică proiectele mari, care antrenează toată economia.  Şi trebuie acţionat acum, fiindcă după 2013 nu ştim cum va arăta bugetul Uniunii Europene, nu ştim ce se va întâmpla. Avem în faţă câţiva ani de foc şi nu ne vom putea permite deficite bugetare mari în condiţiile de acum. Ar fi un semnal foarte prost.

Testul Adevărului

Spre un „capitalism de stat”?

1. Modelul economic european. „Europa este testată de această criză şi în ceea ce priveşte funcţionarea unui model totuşi diferit de cel din Statele Unite. Europa are mai multă uşurinţă în a accepta  intervenţionismul politicii publice, este şi mai corporatistă decât Statele Unite. Pentru nu puţini europeni, criza financiară actuală confirmă teze, presupoziţii şi o filozofie cu rădăcini adânci în etosul politic continental. Chiar ai zice că unii se bucură şi simt vântul în pânzele lor. Dar haideţi să fim pragmatici.

2. Cum iese Europa din criză? Politica publică va fi mai viguroasă şi în SUA, şi în Europa, fiind resuscitat controlul statului asupra unor sectoare economice. Europa îşi va întări reglementările, însă am rezerve că se va ajunge rapid la o autoritate unică europeană de reglementare sau supraveghere. Sunt convins însă că vor fi dezvoltare mecanisme de alertă timpurie în materie de riscuri sistemice şi se vor adânci procedurile de colaborare. Criza testează şi viabilitatea uniunii monetare, pune în discuţie în ce măsură aceasta poate să funcţioneze în lipsa unui instrument fiscal adecvat, întrucât aici prerogativele naţionale rămân”.

3. Naţionalizări şi reprivatizări. “Circumstanţele cu totul excepţionale, presiunile copleşitoare au condus la metode care consolidează sectoarele publice şi politica publică – nu întâmplător l-am evocat pe marele economist John Maynard Keynes, care a susţinut intervenţia publică în economie pentru a preveni “echilibre rele”. Eu am numit aceasta o revenire a capitalismului de stat, în anumite domenii. Anticipez însă că, după o perioadă de timp, cele mai multe ţări vor proceda la o reprivatizare, fie ea incompletă. Aşa s-a întâmplat în Suedia, după marea criză din deceniul trecut şi preluarea de către stat a principalei bănci.  Statul suedez a reprivatizat şi s-a făcut o gestiune bună, nu s-a distrus mediul concurenţial. Nu înseamnă că statul va deveni marele jucător în economie.”