Cele mai slabe spectacole din 2007

De ce ne-ar trezi interesul nişte spectacole de teatru slabe? Pentru că, în chiar ziua decernării premiilor UNITER, criticii se vor grăbi să laude, presa va prelua laudele, cei lăudaţi vor intra în memoria publicului şi dulcea uitare se va aşterne peste conştiinţele românilor care, din când în când, zguduiţi de realitate, se vor întreba: „Oare de ce nu avem teatru?”

Pentru că, de multe ori, se creează un orizont de aşteptare neadevărat. Un afiş frumos colorat, un titlu cu priză, o distribuţie care sună bine, o sală de spectacol city-center, un PR desăvârşit, valuri în presă, critică apreciativă şi biletele sunt ca şi vândute. Pentru că se investeşte prea mult în anumite piese de  teatru, iar în anumite piese de teatru nu se investeşte deloc. Pentru că se face teatru underground şi spectatorul de peste 60 de ani habar n-are ce înseamnă. Pentru că se scriu texte slabe, care, prin nu ştim ce miracol, ajung să fie dramatizate. Pentru că actorii nu sunt plătiţi suficient. Şi pentru că puţinii critici care au mai rămas, de frică să nu-i piardă şi pe puţinii actori de teatru care au mai rămas, scriu ode închinate „partidului”.

Dar iată că nu toţi cronicarii au ales să se înregimenteze în linia trasată „de la centru“. Unii ne-au răspuns, fără să ezite, la întrebarea: „Care este spectacolul de teatru din 2007 care v-a dezamăgit cel mai tare?”. Gala Premiilor UNITER ne arată, în fiecare an, care sunt cele mai bune spectacole. Dar puţini sunt cei care vorbesc şi despre faţa neplăcută a teatrului.

Magdalena Boiangiu:  „Mi s-a făcut silă de teatru”

„Maria Manolescu – With a Little Help From my Friends. Teatrul Naţional Vasile Alecsandri din Iaşi. Regia – Radu Apostol. Nu cred că a fost cel mai prost spectacol al stagiunii, vreau să sper că pe cel mai prost nici nu l-am văzut. Acesta m-a întristat prin tendinţa de a acoperi cu zgomot pustiul de idei şi neputinţa sentimentală. Un imn închinat organului sexual masculin, cântat, vorbit, mimat. O noapte pe plajă lângă cortul unde stau cei patru mai mult sau mai puţin prieteni, îşi schimbă iubitele şi se detestă tot atât cât se iubesc.

Deşi, conform indicaţiilor regizorale, în „With a Little Help From my Friends“ actorii se agită şi strigă, senzaţia e de lipsă de ritm, momentele muzicale nu se iscă din acţiune, se cântă fals, se vorbeşte urât, mi s-a făcut silă de teatru

Magdalena Boiangiu,
critic de teatru

Cel care se consideră lider (interpretul nu a avut farmecul necesar acestei poziţii) îşi plănuieşte moartea în aşa fel încât să nu se sinucidă, să fie omorât de unul dintre prieteni, dar cu grijă să nu fie pedepsiţi. Ei se codesc, în numele unui sentiment extrem de superficial – nu posedă din scriitură nici fondul principal de sentimente care să ilustreze dubiile opţiunii şi nici vorbele care să le nuanţeze gândirea. Când simt că au epuizat semnificaţiile cuvântului pulă, cântă din repertoriul Beatles sau al altor formaţiuni, dar, în absenţa referenţialului, mie îmi scapă locul unde citatul se transformă în parodie. Deşi conform indicaţiilor regizorale, actorii se agită şi strigă, senzaţia e de lipsă de ritm, momentele muzicale nu se iscă din acţiune, se cântă fals, se vorbeşte urât, mi s-a făcut silă de teatru.”

Alice Georgescu: „Prostiile ies din memorie mai rapid”

„Dacă «cel mai bun» spectacol este, în general, uşor de numit, «cel mai rău» – sau, mă rog, cel mai slab, cel mai prost, cel mai dezamăgitor – te provoacă la o examinare îndelungată a amintirilor. Pe de o parte, pentru că (slavă Domnului!) prostiile ies din memorie mai rapid decât lucrurile bune (asta e valabil, ce-i drept, numai în artă) şi, pe de altă parte, pentru că, spre deosebire de prima categorie, aceasta este deosebit de aglomerată. Mă văd pusă, aşadar, în situaţia de a răspunde la întrebarea dumneavoastră folosind multe substantive comune şi mai deloc nume proprii. Să spun, de pildă, că m-a dezamăgit «Regele Lear» (Teatrul Naţional din Cluj, regia: Gábor Tompa), sau că m-a plictisit «Cântarea Cântărilor» (Teatrul Maghiar din Cluj, scenariul şi regia: Mihai Măniuţiu), sau că nu mi s-a părut perfect împlinit «Balul» (Teatrul Naţional «Radu Stanca» din Sibiu, regia: Radu Alexandru Nica) nu înseamnă să înşir nişte spectacole «rele», ci numai să exprim nişte tristeţi personale. Din păcate, cronicarul nu prea are dreptul la aşa ceva”.

Cristina Modreanu: „Au dezamăgit nume mari“

Pentru mine dezamăgirile stagiunii trecute au venit de la nume mari, ale căror spectacole le-am aşteptat mereu cu interes: Alexandru Darie a revenit după lungă vreme cu spectacolul ”Ce păcat că-i curvă”, cu un tonus neaşteptat de scăzut 

Cristina Modreanu,
critic de teatru

„Cred că dezamăgirile fac parte din regula jocului pentru un critic de teatru, aşa încât nu le-aş da extrem de mare importanţă, mai ales că sunt la fel de efemere precum teatrul însuşi. Cineva care te-a dezamăgit azi te poate surprinde sau fascina mâine. Totuşi, fiindcă nu vreau să relativizez cu totul, trebuie să spun că pentru mine dezamăgirile stagiunii trecute au venit de la nume mari, ale căror spectacole le-am aşteptat mereu cu interes: Alexandru Darie a revenit după lungă vreme cu spectacolul «Ce păcat că-i curvă», cu un tonus neaşteptat de scăzut. Victor Ioan Frunză m-a dezamăgit atât cu Faust, care avea un aer greoi, vetust şi obosit, cât şi cu «Deşteptarea primăverii», ultimul chiar nominalizat pentru cea mai bună scenografie. În acest ultim caz am fost dezamăgită mai ales de scenografie, semnată de un alt artist pe care îl admir, Adriana Grand.”

Din culise: O hârtie de turnesol

Discutam acum ceva vreme cu un columnist de la „New York Times“, care scrie despre teatru, şi acesta îmi vorbea despre puterea pe care o au cronicarii teatrali în SUA. Acolo, o cronică defavorabilă poate desfiinţa la propriu un spectacol, aşa cum una favorabilă îi poate asigura succesul. De aceea, cronicarii teatrali sunt foarte respectaţi şi chiar temuţi peste Ocean, şi nu de puţine ori, în vitrinele teatrelor de pe Broadway, poţi vedea decupaje din ziar cu cronicile favorabile, ca nişte medalii care certifică valoarea.

La noi, cronicarii nu se bucură nici pe departe de o asemenea reputaţie. În primul rând, este vorba despre enorma diferenţă dintre lumea spectacolului de la New York şi cea de pe scenele româneşti. Comparativ cu ce se întâmplă la ei, noi suntem la nivelul unui cămin cultural sătesc. Pe de altă parte, cronicarii înşişi au o problemă de credibilitate. Ca în cazul altor domenii artistice (plastică, muzică, dans etc.), discursul comentatorilor este lipsit de cele mai multe ori de spirit critic şi se constituie în litanii plate şi laudative. Aşa cum publicul din sălile de spectacol de la noi aplaudă la sfârşitul fiecărei piese, chiar şi atunci când e vorba de un eşec evident, la fel procedează şi mulţi dintre criticii noştri în cronicile lor.

De această mentalitate ne-am lovit şi când am făcut ancheta de faţă, în care i-am invitat pe criticii de teatru să ne spună care e spectacolul care i-a deziluzionat cel mai mult în anul 2007. Am contactat un mare număr de cronicari – mai cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi –, dar în cele mai multe cazuri ne-am lovit de refuzul de a răspunde la o astfel de întrebare. Dincolo de diversele scuze care ne-au fost oferite, un lucru era clar: oamenii nu voiau să se pună rău cu nimeni, aşa că preferau să se eschiveze.
Bineînţeles că această atitudine e descalificantă pentru un critic şi nu e de mirare că publicul a ajuns să nu prea mai dea doi bani pe „avizatele” lor opinii.

Din fericire, există şi excepţii – şi pe acestea le puteţi regăsi în grupajul nostru. Până la urmă, această anchetă poate fi considerată şi un test pentru critica teatrală de la noi. Un fel de hârtie de turnesol, care ne indică adevăraţii critici şi îi separă pe aceştia de masa amorfă de aplaudaci.

Cezar Paul-Bădescu

Iulia Popovici: „O dramoletă de moravuri”

„«Jocul ielelor» de Camil Petrescu, regia Claudiu Goga, Teatrul Naţional Bucureşti. E un clasic, un autor de repertoriu naţional, al unei naţiuni care nu cu bogăţia dramaturgiei are a se mândri. Invariabil, fiecare nouă montare cu o piesă de Camil Petrescu e privită cu atenţie de moaşă temătoare să nu arunce din balie şi copilul (calităţile compoziţionale şi nucleul de observaţie a caracterelor) odată cu apa (balastul aridelor zbateri filozofice ale eroului etc.). 

Numai că: de ce să te apuci de «Jocul ielelor», dacă ceea ce vrei să faci e o dramoletă de moravuri, un soi de «O scrisoare pierdută» în căutarea bileţelului compromiţător politic? În versiunea lui Claudiu Goga, piesa e o melodramă, iar distribuţia e în mare parte razna (cine se salvează - Vlad Ivanov, Dorin Andone, în roluri secundare, dacă nu episodice… - o face pe barba lui, cu riscul să joace altceva decât un triunghi amoros cu miză partinică). Textul e tăiat la sânge şi amputat de dimensiunea sociopolitică, iar din cenuşa paginilor apare o fantomă, a tatălui protagonistului, de niciunde spre niciunde. Măcar «Hamlet» al lui Shakespeare are umor…”

Ionuţ Sociu: „Zgomotos, alert, plictisitor”

„«Istoria comică a doctorului Faust», regia Victor Ioan Frunză, Teatrul Municipal Baia Mare. Cu două lucruri am rămas după «Istoria comică a doctorului Faust»: o durere de cap şi o depresie de 24 de ore. Mă dusesem să-l văd, ce-i drept, cu mari aşteptări. În primul rând, pentru că-i apreciez mult pe Victor Ioan Frunză şi Adriana Grand, iar în al doilea rând pentru că auzisem că e un spectacol de top (luase chiar nişte premii şi avusese parte de cronici favorabile ).

Ce e cel mai şocant în cazul acestei «Istorii comice» (care nu e comică deloc) este să vezi cum s-au consumat atâta energie, bani şi timp pentru o cauză pierdută încă din primele minute. De mult nu am mai văzut un spectacol atât de zgomotos, alert şi colorat şi care să fie atât de plictisitor. Este lăudabilă ideea lui Frunză de a compila pagini din Goethe, Marlowe, Valery şi Jarry, cum la fel e de apreciat şi faptul că în scenă se află o orchestră care cântă live. Dar marea problemă e că între intenţiile lui Frunză şi ceea ce se-ntâmplă efectiv în scenă e o distanţă uriaşă. Oricâte concepte preţioase ar fi în joc, oricâte teorii şi platforme estetice ar propune un regizor, un spectacol în care actorii joacă prost este un spectacol mort. Iar Istoria comică a doctorului Faust este foarte reprezentativ în acest sens.”