Un alt fel de politică

Adriana Săftoiu se dovedeşte a fi doar un politician normal, tânăr şi de toată isprava. Adică acela care, deocamdată cam izolat, nu ne răpeşte, ci ne dă speranţa.

Alegerile îţi lasă acelaşi gust searbăd: sensul şi rostul acestor scrutinuri sunt în mod premeditat decăzute din drepturi sub un balast sufocant de demagogie, incompetenţă, dezbateri incontinente, circ, improvizaţie, nervozitate excesivă, modestie intelectuală, umori, acuzaţii grosolane, candidaturi exotice şamd. Nu-mi imaginez pe ce meleaguri comicul este vânat cu atâta pasiune ca în alegerile româneşti şi prin ce alte campanii se râde atât de abundent ca la noi acasă. Spre exemplu, nu mai pricepi, după recentele alegeri europarlamentare, cui au mai folosit campaniile greoaie, costisitoarea butaforie electorală, torentele de discuţii eminamente pe lângă subiect, emisiunile TV dedicate ofertei întotdeauna consistente de aberaţii, candidaţii care, cu spatele la Bruxelles, au polemizat acerb pe teme inundate de inevitabila Dâmboviţă.

Există însă şi alt fel de campanii, după cum descoperim pe ici, pe colo, şi un alt fel de candidat: harnic, discret, tenace, migălos, responsabil, dedicat misiunii sale. Am găsit un asemenea candidat între coperţile unei cărţi: „Jurnal de campanie“, Editura Trei, 2009. Autorul cărţii, Adriana Săftoiu, a ajuns deputat în urma victoriei într-o circumscripţie uninominală din jud. Prahova. Am savurat, dincolo de eleganţa jurnalistică şi talentul literar probate pe toată întinderea cărţii, povestea unui candidat bine instruit în marketingul electoral şi ştiinţele comunicării.

Un candidat care a intrat firesc şi rapid în conflict cu primari şi consilieri ce-şi adjudecaseră poziţiile în administraţia locală în urma unor campanii concentrate pe pomeni electorale şi pe tot soiul de stereotipii în spatele cărora, în locul principiilor, se ghiceau doar socotelile unor contabili. Un profesionist precum A. Săftoiu a aplicat pe teren ceea ce scria la carte: calea cea mai sigură spre succes rămâne contactul nemijlocit cu alegătorii: „Am înţeles la capătul a patru luni, scrie A. Săftoiu, că politicul se dezumanizează în fiecare zi prin fapte ce se îndepărtează de cetăţeanul pentru care afirmă că lucrează şi gândeşte“. A. Săftoiu a bătut cu pasul zeci de comune şi sate, dând peste aşezări de suflete moarte: „De vorbe s-au săturat. De politicieni, mai rău (...).

S-au obişnuit cu nimicul“. A. Săftoiu se cufundă într-o realitate blocată de eternităţile mizerabile ale tranziţiei: drumuri proaste, lipsa canalizării şi a apei curente, şcoli şi grădiniţe în paragină sau cu dotări paupere, decuplări de la reţeaua de transport public. Un bun simţ cu atât mai lăudabil cu cât e cvasiabsent prin politica românească o conduce, faţă în faţă cu aceste insolvabile provocări ale sărăciei, la o aserţiune şocantă:

„Recunosc că mă simt stânjenită de statutul de politician.“ A. Săftoiu are profilul uneori uşor desuet al „doamnei învăţătoare“ de modă veche, civilizată, pedantă, cu tabieturi de comunicare, cu har pedagogic, cu lentoarea umorului ardelenesc, dar aprigă când îşi pune în minte să schimbe ceva. E mânată în luptă de un suflu paşoptist, se încumetă să pună ţara la cale şi îi scoate din neant micii eroi civilizatori ai locului. Merge din uşă în uşă în timp ce alţi candidaţi se războiesc pe „sticlă“. Nu bate la porţi deschise pentru că ştie ce bazin generos este „targetul confuz“, al nehotărâţilor. Se dovedeşte a fi doar un politician normal, tânăr şi de toată isprava. Adică acela care, deocamdată cam izolat, nu ne răpeşte, ci ne dă speranţa.