Un pariu pierdut

Totul se surpă în jur, de la clădiri până la sistemul de asigurări sociale, dar nimeni nu se sinchiseşte.

Am pus pariu cu un prieten, pe o sticlă de vin bun, că voi găsi, în scurtă vreme, un subiect despre care să scriu „de bine” şi în care să fie implicate persoane publice sau cvasipublice din România de astăzi. El s-a arătat sceptic în privinţa şanselor mele de a găsi aşa ceva, iar eu am încercat să-i explic de ce va pierde rămăşagul.

I-am spus că, slavă Domnului!, sunt atâţia oameni minunaţi în ţara asta, care fac lucruri deosebite, care îşi ajută semenii şi care încearcă, la nivelul lor, să mişte lucrurile. Mi-a răspuns că se prea poate să existe, dar că aceia nu sunt persoane publice şi că, oricum, efortul le este zadarnic dacă alţii, în spatele lor, aflaţi pe „fotolii mai înalte“ nu sunt de bună-credinţă. Amicul de care vă povestesc nu este un pesimist de vocaţie desăvârşită, însă a văzut multe până acum, aflându-se şi în proximitatea unor personaje din viaţa publică românească. Cu alte cuvinte, a fost martor la multilarea unor proiecte bine gândite, din care ar fi tras foloase cetăţenii obişnuiţi, numai pentru că X şi Y – „clienţi” vechi! – aveau interese divergente cu aceia care ar fi putut transpune în practică lucrările. Situaţii des întâlnite la nivelul administraţiei publice.

Înainte de a mă apuca să scriu aceste rânduri, am răsfoit ziarele şi am ascultat un jurnal de ştiri. Suficient ca să mă gândesc serios la faptul că puseul meu de optimism a fost nefondat. O stare de moment, generată de o companie agreabilă... Atât şi nimic mai mult.

Foarte probabil, am pierdut un pariu. Vinul îl voi oferi cu plăcere, însă nu-mi pot ierta clipa de rătăcire când am crezut că există şi licăriri de sinceritate şi profesionalism în cei care se înghesuie să dea declaraţii presei. Am rememorat atitudinea personajelor care se perindă zilnic pe la posturile de televiziune, îndrugând verzi şi uscate şi jignindu-şi interlocutorii în accese de furie mimată sau de şmecherie ieftină, vecină cu mojicia. În fond şi la urma urmei, nimic nou sub soare!

Politicienii, aflaţi la guvernare sau în opoziţie, au invariabil aceeaşi preocupare – să câştige capital electoral pe seama adversarilor şi să-şi ostoiască apropiaţii care au pus umărul la ascensiunea lor în diverse demnităţi. Niciunul nu pare preocupat că partidele au ajuns la fundul „sacului” doldora de capital electoral pe la începutul anilor `90. Totul se surpă în jur, de la clădiri până la sistemul de asigurări sociale, dar nimeni nu se sinchiseşte.

Ajungi să-ţi pui problema dacă este vorba doar de rea credinţă, indolenţă, nepricepere, lăcomie sau dacă nu cumva puţinătatea mintală le întrece pe toate. Oare acei oameni care se ceartă cu sârg în talk-show-uri nu merg cu maşinile pe aceleaşi drumuri proaste ca şi noi, zdruncinându-şi măruntaiele şi riscându-şi viaţa? Oare nu cumpără, în general, aceleaşi legume şi fructe fără gust, injectate cu chimicale? Oare copiii lor nu sunt niciodată în pericol din cauza agresivităţii pe care ei înşişi o cultivă? Iată doar câteva întrebări ce îmi întăresc convingerea că, la noi, lipsa de responsabilitate este izvorâtă din prostie. Dată fiind această situaţie, în cea mai optimistă dintre variante, presa românească va putea abandona tonul sumbru peste încă două decenii. Speranţa primenirii spaţiului public autohton pare să fi rămas în selecţia naturală.