O zi neobişnuită

Totul ne era atât de familiar încât simpla idee că a doua zi urma să ne întoarcem acasă, unde un fond sonor asemănător ne va acoperi tăcerile, insatisfacţiile şi suferinţele noastre de marginali, ne trezea o spaimă cumplită.

În 1974 am fost la Universitatea din Amsterdam, invitat, împreună cu Mihai Zamfir, Mircea Martin şi alţii, de către Sorin Alexandrescu. Colegul nostru, care preda la universitatea olandeză, organizase un congres de românistică. Am călătorit cu trenul, clasa a doua, trei zile şi două nopţi, dormind pe banchete şi mâncând sandviciuri de acasă. Din fericire, trenul ducea o acută lipsă de pasageri, chiar şi în Germania, pe care am traversat-o după Ungaria şi Austria. Sorin ne-a găzduit în apartamentul lui, care era la mansardă. Pe luminatorul din tavanul camerei noastre tropăiau pescăruşi. Ne-am simţit minunat. Am uitat preţ de o săptămână de toate cotidienele noastre probleme din ţară.

Ni le-a reamintit un film la care Sorin ne-a invitat în ziua din ajunul plecării. Se intitula Una giornata particolare, adică O zi neobişnuită, şi era regizat de Ettore Scola, cu Marcello Mastroianni şi Sophia Loren în rolurile principale. Producătorul filmului nu era altul decât Carlo Ponti, soţul Sophiei Loren. Acţiunea se petrecea în ziua de 8 mai 1938, când Hitler i-a făcut o vizită istorică la Roma lui Mussolini. Evenimentul real era privit de Scola dintr-o perspectivă absolut surprinzătoare. În vreme ce toată lumea se adună la marea manifestaţie din centrul Romei, cu steaguri, cu pancarte, cu portrete, cu copii în spinare, cu căţel şi cu purcel, o tânără femeie, nevasta unui fascist banal, în a cărei bucătărie atârnă pe perete un portret al lui Mussolini făcut din nasturi, rămâne acasă cu treburile gospodăriei pe cap.

O pasăre scapă din colivia femeii şi aterizează pe fereastra unui apartament din partea opusă a curţii interioare dintre imobile. Acolo locuieşte un bărbat singur, care nu se dusese nici el la manifestaţie, dar din cu totul alt motiv: era ceea ce se cheamă în toate regimurile totalitare un indezirabil. Intelectual fără partid şi pe deasupra homosexual. Între cei doi se leagă o ciudată şi subită afecţiune. Se privesc, se pândesc, se aşteaptă, se întâlnesc şi se îmbrăţişează fugar pe terasa blocului unde femeia pune rufele la uscat. Aproape nu-şi vorbesc. Şi acum vine lucrul interesant: semităcerile lor stau pe un fond sonor insuportabil. Din toate apartamentele, de la radiouri deschise la maximum, din difuzoare instalate special pe stâlpii de pe stradă, răsună fanfara militară, declaraţiile autorităţilor, vocea Führerului şi a lui Mussolini, uralele mulţimii. De la un capăt la altul al idilei celor doi marginali.

Am ieşit de la film muţi noi înşine, dar cu urechile pline. Totul ne era atât de familiar încât simpla idee că a doua zi urma să ne întoarcem acasă, unde un fond sonor asemănător ne va acoperi tăcerile, insatisfacţiile şi suferinţele noastre de marginali, ne trezea o spaimă cumplită. După o zi atât de neobişnuită, reveneam la viaţa noastră obişnuită de toate zilele.

Mi-am amintit de acele două zile neobişnuite de curând. Când filmul lui Scola a fost reprogramat pe ecranele din Paris după mai bine de trei decenii. La Cannes, în mai 1977, i-a fost preferat la Palme d’Or tot un film italian Padre padrone al fraţilor Taviani.