De vină sunt intelectualii

Intelectualii nu sunt însă antipatici doar conducătorilor noştri. Nici „poporul“ nu-i îndrăgeşte peste măsură.

E teribil ce supărată e toată lumea pe intelectuali! Nu e clar ce este, de fapt, un intelectual, dar e clar că indivizii identificaţi, în genere, cu această categorie sunt răspunzători pentru toate relele lumii româneşti de azi. Chestia începe de sus, de la vârf. Ion Iliescu, tocmai el, care fusese acuzat pe vremea lui Ceauşescu de „intelectualism“, s-a simţit abandonat de „colegi“, deveniţi, peste noapte, opozanţi „neprincipiali“. Când golani, când rupţi de popor, când nepatrioţi, intelectualii au fost, în primii ani post-revoluţionari, calul de bătaie al FSN-ului şi al clasei muncitoare. „Moarte intelectualilor!“ s-a auzit pe străzile Capitalei. Iar minerii din mai ’90 se înarmaseră temeinic pentru a administra lecţii contondente intelectualităţii în devenire de prin facultăţi.

Emil Constantinescu, susţinut, într-o primă etapă, de intelectuali, a fost şi el dezamăgit până la urmă. De câte ori are ocazia, transferă asupra „trădării intelectualilor“ toate nenoroacele guvernării sale. „Intelighenţia“ nu l-a înţeles, nu l-a sprijinit, nu l-a iubit destul. El care avea scris pe frunte rolul de lider regional, el care se tutuia cu toată floarea politicii mondiale, a pierdut partida, pe bază de felonie intelectuală.

Traian Băsescu pare să fie o excepţie. A ştiut să-şi apropie, abil, o mână de „capete“ cu nume sonore, stigmatizaţi, ulterior, drept „intelectualii lui Băsescu“. Dar cine îl cunoaşte cât de cât ştie foarte bine cât preţ pune, de fapt, încercatul şef de navă pe virtuţile „academice“. Se teme chiar ca nu cumva intelectualii să-i poarte ghinion, cum i-au purtat predecesorului său. Se străduie să-i cultive (chiar când nu-şi aminteşte întotdeauna cum îi cheamă), se arată cordial, dar nu ei sunt partenerii pe care contează. În fond, se simte mai în largul lui cu Becali, sau cu „maestrul“ Vadim. Dar e deştept. Ştie cu cine „dă bine“ să se afişeze şi cu cine nu. Uneori, totuşi, îl lasă nervii şi o spune p’a dreaptă: să mai terminăm odată cu filosofii şi să ne apucăm de meserii serioase!

Intelectualii nu sunt însă antipatici doar conducătorilor noştri. Nici „poporul“ nu-i îndrăgeşte peste măsură. Dacă se bagă în politică, sunt suspectaţi de arivism, interese materiale, servilism, elitism vanitos. Şi, oricum, li se confecţionează, în final, un bilanţ dezastruos: n‑au făcut nimic. Ba chiar mai rău, au stricat. Dacă stau deoparte, sunt certaţi că nu se implică. Să nu mai bombăne de pe margine! Să pună mâna să ne salveze! În loc să facă pe deştepţii, să vină cu soluţii, să ne ducă spre un viitor luminos!

Unii intelectuali şi-au permis observaţii critice la adresa actualului preşedinte. Pe forumuri apare o ploaie de recriminări: te credeam om fin, dar te-ai dat cu oligarhii şi cu gazetarii isterici! Halal intelectual! Dacă, dimpotrivă, eşti îngăduitor cu preşedintele, eşti taxat de lingău, eşti „om de casă“, vrei vreo ambasadă. Dacă scrii despre un subiect „inactual“, vreo carte, vreo idee, vreo experienţă transcotidiană, eşti luat de urechi: ţara piere şi baba se piaptănă. Dacă scrii despre ţara care piere, eşti compătimit: ai ajuns rău. În loc să-ţi vezi de sublimităţi, ai coborât în mocirlă. Ce ne facem? Nu văd decât două soluţii: ori intelectualii sunt ceva necesar şi atunci toţi chelnerii trebuie convertiţi rapid la filosofie, ori intelectualii sunt o pacoste şi atunci ar fi mai bine să se facă, în masă, chelneri. Până una alta, e criză: stăm prost cu ambele meserii! Numai prezidenţiabili avem destui.