Românii închiriază Italia

Proprietarii din Peninsulă sporesc pretenţiile financiare cu câteva zeci sau chiar sute de euro atunci când negociază cu un străin. Numărul mare de conaţionali aflaţi la muncă în Italia a atras atenţia agenţiilor imobiliare locale. Brokerii vorbitori de română sunt o prezenţă tot mai vizibilă.

Walter, proprietar al agenţiei Sant’Angelo Immobiliare, din Sant’Angelo Lodigiano, un orăşel la 20 km sud de Milano, spune că românii sunt, după italieni, cei mai importanţi clienţi ai săi. “Aici românii sunt cei mai numeroşi imigranţi şi reprezintă 20% din piaţă.

La nivelul întregii regiuni lombarde cred că putem vorbi de 10%. Eu m-am specializat pe străini şi în activitatea agenţiei mele românii sunt peste 50% din clientelă. Este suficient să comparăm numărul total al caselor vândute sau închiriate de români, cu datele din agenţia mea. Procentul este foarte mare”, afirmă Walter.

Agenţi imobiliari români

Agenţiile imbiliare din Italia se ocupă, aşa cum este normal, atât de închirieri, cât şi de vânzări. Mergând pe trendul anilor trecuţi, când chiriile din marile oraşe au atins nivelul ratelor pentru o casă, multe agenţii imobiliare au semnat contracte cu societăţi financiare pentru intermedierea de credite. O astfel de societate este şi Sant’Angelo Immobiliare. Intri să cauţi o casă în chirie şi pleci convins că e mai bine ca banii de chirie să îi «capitalizezi» într-o casă. “Noi avem inclusiv colaboratori români, ca să putem comunica bine cu clienţii noştri.

Este suficient ca un român să prezinte suficiente garanţii şi noi, în loc de chirie, îl sfătuim să-şi cumpere casa. Banii pe chirie sunt bani aruncaţi, nu-i mai vezi înapoi”, explică Walter.

Dar cu toate că băncile pun la dispoziţie şi credite care acoperă 100% din valoarea casei, cea mai mare parte a românilor locuiesc în chirie. O parte pentru că nu au curajul să facă pasul, iar criza creditelor îi îndreptăţeşte să ezite, iar o altă parte pentru că nu sunt convinşi că vor mai rămâne mult în Italia. Curentul “mai stau un an şi mă duc acasă” este foarte bine înrădăcinat în conştiinţa românilor din Italia.

În faţa acestor dileme, unica soluţie rămâne înfruntarea “pieţei chiriilor”, unde pe lângă complexitatea specifică argumentului se mai adaugă un element: frica italienilor de străini. Contractele de chirie sunt contracte libere între părţi.

Asta înseamnă că oricine poate închria oricui, cu singura condiţie de a înregistra contractul la Registrul Imobilelor. Aşadar, pentru un cetăţean comunitar sunt suficiente paşaportul şi codul fiscal italian pentru a stipula un contract de chirie.

Străinii au „stricat” piaţa

Dar până a ajunge la pasul acesta drumul nu e chiar aşa de simplu. Exceptând cazurile în care se merge pe “recomandare”, românii în căutare de casă trebuie să ia legătura cu o agenţie imobiliară sau să urmărească anunţurile de mică publicitate.

În primul caz, comisionul agenţiei este între 10-15% la sută din valoarea unui an de chirie şi se plăteşte în momentul semnării contractului. Această sumă, adăugată la garanţia cerută de locator (de regulă 2-3 chirii) descurajează mulţi români, care preferă a doua variantă, cea a anunţurilor de mică publicitate.

Aici intervine negocierea directă, iar faptul că eşti străin nu poate diminua preţul, ci dimpotrivă. Proprietarii italieni consideră că este un risc închirierea casei unui străin şi ca măsură de precauţie mai creşte chiria cu câteva zeci sau chiar sute de euro.

Iar prezenţa masivă a românilor a marcat piaţa în mod evident. Tot ce era de închiriat s-a închiriat, iar un apartament scos pe piaţă la un preţ considerat decent este închiriat fără negociere în aceeaşi zi.

Preţ decent pentru Roma înseamnă 800-900 de euro lunar pentru un apartament de două camere, într-o zonă periferică.

Spre deosebire de alte oraşe, unde a locui la periferie se poate demonstra un avantaj atât ca preţ, cât şi din punctul de vedere al confortului, la Roma acest lucru nu e o alegere chiar fericită. Conformaţia oraşului, traficul infernal şi doar două linii de metrou îi obligă pe români să nu se depărteze mult de oraş, generând o ulterioară presiune pe o ofertă şi aşa anemică.

“Apogeul” crizei de apartamente de închiriat a fost atins în 2005, când un apartament cu trei camere era închiriat cu 1.600 euro pe lună, cheltuieli de întreţinere excluse. În acest moment, apartamentele în cartierele periferice se închiriază la o medie de 450 euro camera, chetuieli excluse.