Adrian Şişchin înoată împotriva curentului

Adrian Şişchin înoată împotriva curentului

Deşi a avut clienţi care au renunţat la brandul Re/Max, există şi agenţii care vor să se afilieze. În 2009, proprietarul reţelei a încheiat patru contracte. „Tot ce nu este excepţional este inacceptabil“. Iată filozofia după care se străduieşte să se ghideze Adrian Şişchin - în carieră şi nu numai.

Pe proprietarul reţelei de francize Re/Max îl prinzi la prima oră a dimineţii, înainte de întâlnirea cu un client. O terasă pe acoperişul unei vile-hotel din zona Domenii, sub soarele deja arzător. Deşi locuieşte alături de familie în Braşov, cinci zile pe săptămână le petrece în ţară, cu afaceri. Dintre acestea, trei-patru zile stă în Bucureşti.

Următoarele şase luni: excelente

Nu pare să împărtăşească nesiguranţa celor ce au pariat totul pe imobiliare. Chiar dimpotrivă. Crede că este o perioadă perfectă pentru cei care vor să-şi cumpere o casă. „Acum e momentul, când unii încep să dea faliment, să dea chix. Nu e vorba că te bucuri, dar e o realitate“, afirmă, sigur pe el. Un avantaj major îl au şi aşa-numiţii „move-up buyers“ - cei care vând o casă pentru a-şi achiziţiona alta mai mare şi într-o zonă mai bună.

Deşi pot înregistra o oarecare pierdere la vânzarea primei proprie-tăţi, aceasta este depăşită de discountul considerabil mai mare obţinut la cumpărarea celei de-a doua. „Sunt nişte oportunităţi fantastice aici. Următoarele şase luni sunt excelente. Excelente“, punctează apăsat Şişchin. Da, crede că preţurile vor continua să scadă, atât timp cât în piaţă nu va exista putere de cumpărare şi entuziasm.

Cu toate acestea, ceea ce trebuie să faci acum este exact ceea ce nu face majoritatea. „Ce face majoritatea nu funcţionează nicăieri. Trebuie să înoţi împotriva curentului, cum spun americanii“, subliniază omul de afaceri, cu un zâmbet încercat. De unde vine aerul aparent impenetrabil al lui Adrian Şişchin? Poate că dintr-o carieră pornită de timpuriu pe drumul antreprenoriatului. Primul business l-a avut în 1990, în timpul facultăţii.

Sandvişuri calde în Regie

Împreună cu nişte prieteni, a închiriat un spaţiu la parterul complexului studenţesc şi a început să vândă sandvişuri calde şi băuturi răcoritoare studenţilor. Erau mulţi care preferau să-şi vândă cartelele primite de la stat pentru cantină, pentru a face rost de bani. Totuşi, ceva tot trebuiau să mănânce. Aşa că se opreau la magazinul de sandvişuri calde de la podul ce făcea legătura între Regie şi Politehnică. „Mergea foarte bine“, îşi aminteşte Şişchin. După o investiţie iniţială de câteva sute de lei, profitul obţinut se ridica la 100%.

După terminarea facultăţii, a fost coordonator de producţie la Castel Film. „Se câştiga bine. Problema mea era că nu ajungeam la visul meu, de a avea o garsonieră. Nu aveam cum s-o iau, pentru că o garsonieră era 5.000 de dolari pe atunci“, povesteşte. Şi-a zis atunci că trebuie să facă ceva pentru a-şi îndeplini visul. Trebuia să câştige mai mulţi bani – şi, dacă se putea, să beneficieze cumva şi de cunoştinţele de inginerie acumulate în facultate.

I-a venit atunci ideea de a merge în Canada. Singura problemă erau, din nou, banii. Ca să plece, avea nevoie de cât ar fi dat pe două garsoniere: 10.000 de dolari. Aşa că a luat un ziar şi a început să se uite la anunţurile de joburi. Principalul său criteriu de selecţie era reprezentat de cele mai mari câştiguri. „Niciodată n-am avut nicio problemă să lucrez absolut orice. Cred că e un element foarte important să munceşti şi să câştigi în mod corect nişte bani“, spune Şişchin.

Ospătar pe vas

Cercetând rubricile de anunţuri, a văzut că cel mai bine plătite erau posturile de ospătari pe vas. A mers la un interviu final pentru acest job, în Ungaria. Nu avea nicio experienţă în domeniu. Citise doar o carte despre acest subiect în autocarul care-l dusese acolo. Avea însă avantajul că ştia limba engleză, aşa că, la finalul probei practice, s-a numărat printre cei trei oameni aleşi ca ajutoare de ospătar.

„După două luni de zile mi-au venit viza şi biletele de avion şi m-am văzut paraşutat în Miami“, spune el. Încheiase un contract pe şapte luni, timp în care trebuia să lucreze în fiecare zi a săptămânii. Deşi a plecat pentru bani, cel mai mare câştig nu a fost acesta. A fost, mai degrabă, un nou mod de a privi lucrurile.

Primii 5.000 de dolari

Şişchin povesteşte că, pe lângă bacşişurile pe care le lăsau, pasagerii completau şi nişte formulare pentru a caracteriza serviciile personalului de pe vas. Puteau alege între patru variante: excepţional, foarte bine, satisfăcător şi rău. „Tot ce nu era excepţional era inacceptabil. Nu se putea să nu fie excepţional. E o strategie care cred că m-a marcat tot timpul“, subliniază omul de afaceri. Dacă nu obţineai cel mai mare calificativ, data viitoare ţi se dădea o masă mai mică – unde şi bacşişurile erau, în mod automat, mai reduse.

După primul contract, a câştigat 5.000 de dolari. Suficient cât pentru o garsonieră. Şi-a pus însă întrebarea dacă vroia să se oprească aici. „N-am mai stat, pentru că gustasem altceva“, spune el. Aşa că a plecat din nou pe vas,  pentru a câştiga restul banilor de care avea nevoie pentru a pleca în Canada. Aici a ales un domeniu ce punea la bătaie cunoştinţele din facultate: consultanţă în inginerie.

„M-am dus, mi-am făcut firma mea, dar eram free-lancer. Eu eram firma. Am început foarte de jos şi am crescut treptat“, povesteşte Şişchin. În timp, a ajuns să câştige dublu faţă de venitul unei familii din zona unde stătea el, ce se ridica la circa 70.000 de dolari canadieni pe an. Cu toate acestea, simţea că mai are de crescut. Aşa că a ales vânzările – profesia cea mai bine plătită din lume, argumentează el statistic. Pentru a fi sigur de succes, şi-a restrâns aria de căutare la o singură piaţă: real estate-ul. Motivul era simplu, din nou: aici erau cele mai mari câştiguri.

După ce şi-a obţinut licenţa de agent, a ales să se afilieze reţelei Re/Max. „După prima lună am câştigat zero, în a doua lună, zero, în a treia lună, zero, în a patra lună am fost cel mai bun nou agent“, povesteşte Şişchin apăsat. În perioada aceea de început, a făcut, în vreo trei luni, 31.000 de dolari canadieni. În 2005, a venit cu familia în vizită în ţară.

A identificat din prima oportunitatea de business: dintre toate marile branduri internaţionale, Re/Max nu se regăsea pe piaţa autohtonă. Aşa că s-a întors în Canada, a semnat contractul de aducere a francizei în România, în primăvara lui 2006, şi a făcut cale-ntoarsă. După zece ani.

Banii? Să-i numere alţii

Crede că şansele de creştere sunt mai mari aici decât în Canada. „Am intrat în Uniunea Europeană, e bine, zarurile sunt aruncate. Sunt oportunităţi foarte multe pe piaţă“, crede el. Când a lansat brandul pe piaţa autohtonă, spunea că vrea să ajungă cea mai mare reţea din ţară. Acum, are 17 agenţii francizate, în oraşe precum Bucureşti, Piteşti, Ploieşti, Cluj, Brăila, Bacău, Botoşani, Galaţi, Constanţa. „Vrem să fim peste tot“, îşi scrutează, cu precizie de arcaş, ţinta.

Recunoaşte că, în actuala situaţie de piaţă, a avut şi agenţii care au renunţat la franciză. Dacă vezi un accident cu o maşină, cine e vinovat - maşina sau şoferul? „Nu poţi să obligi oamenii să aibă succes“, motivează el. Are însă victorii, chiar şi în actualele condiţii de piaţă.

Anul acesta a încheiat patru noi contracte de franciză, ultimul fiind semnat în aprilie. Se consideră un om de afaceri de succes? „Eu zic că da, e ok, dar e un proces continuu. Succesul e întreaga călătorie spre o destinaţie“, răspunde. Crede, de asemenea, în capacitatea de a păstra echilibrul între patru domenii importante în viaţa fiecărui om: familie, sănătate, spiritualitate şi financiar.

Nu înţelege de ce, de foarte multe ori, succesul e limitat doar la aspectul financiar. Are o familie frumoasă şi sănătoasă, se trezeşte în fiecare dimineaţă şi este mulţumit pentru lucrurile pe care le are. Banii? „Îi las pe alţii să-i numere. Dacă focusul tău e să numeri banii, eşti pierdut. Trebuie să-ţi urmăreşti pasiunea“, încheie omul de afaceri.

Pe scurt

S-a născut în 1968, la Piteşti. Şi-a dorit să facă o carieră în inginerie şi a terminat Facultatea de Mecanică Fină, din cadrul Politehnicii Bucureşti, în 1992.

Spune că soţia sa, Claudia, pe care a cunoscut-o înainte de începerea facultăţii, este cel mai bun lucru care i s-a întâmplat vreodată. Are o fetiţă de opt ani şi un băieţel de trei ani. Face tot posibilul ca timpul liber să şi-l petreacă alături de ei.

Are un set de principii după care se ghidează în orice parteneriat, fie el personal sau în business. Primul principiu este respectul pentru partener. Al doilea ţine de comunicarea permanentă a viziunii pentru respectivul parteneriat. Al treilea factor spune să nu măsori şi nu compari niciodată ce dă unul şi ce dă celălalt. Al patrulea îndeamnă la rezolvarea oricărui conflict în 24 de ore.

A fost în 52 de ţări şi spune că toate l-au impresionat, că fiecare este deosebită în felul ei. Crede că nu este atât de important unde eşti, ci, mai degrabă, cu cine eşti.