Locuinţele vechi, unica soluţie în Giuleşti

Locuinţele vechi, unica soluţie în Giuleşti

Oferta de apartamente şi vile construite recent în cartierul bucureştean este extrem de scăzută. Puţinele ansambluri rezidenţiale dezvoltate în Giuleşti sunt fie situate în zone cu infrastuctură încă precară, fie nu au o politică de preţuri bine definită.

„Intraţi în sensul giratoriu şi părăsiţi-l la a doua ieşire”, indică vocea feminină a sistemului de ghidare prin satelit. Merg de ceva vreme pe Calea Giuleşti, trebuie să ajung tocmai la numărul 414-426. Strada se transformă pe măsură ce avansezi spre ieşirea din oraş.

Mai întâi, se îngustează vizibil, faţă de dimensiunile pe care le are în dreptul stadionului echipei Rapid, dar priveliştea pe care o am în faţa ochilor este incredibilă pentru Bucureştiul anului 2009! GPS-ul trebuie să fie defect, această uliţă prăfuită nu poate fi Calea Giuleşti! Încetinesc un pic, pentru a mă orienta. Potrivit unui indicator, am ajuns la intersecţia cu Drumul Săbăreni. Asta arată şi ecranul GPS-ului. 

Claxoanele nerăbdătoare şi prelungite venite din spate mă fac să apăs pedala de acceleraţie şi să intru pe strada puternic denivelată, mărginită de o parte şi de alta de case cu aspect rural. Din loc în loc, câte o construcţie nouă. Clădirile noi, ridicate de fiecare după cum a putut, se potrivesc ca nuca în perete cu cele vechi, practic nişte căsuţe acoperite de bolte prăfuite de viţă de vie.

De Calea Giuleşti s-a ales praful!

Observ în faţă o familie: mama, tata şi un bebeluş într-un cărucior. Au ieşit la plimbare. Îi depăşesc cât de încet pot, aproape că se opreşte motorul, dar tot ridic un nor impresionant de praf care îi acoperă pe toţi trei.

La intersecţia cu strada Cărămidăriei, se lucrează de zor. Utilaje şi oameni. Pe dreapta, o groapă imensă. Artera care dă în Drumul Săbăreni este în curs de reabilitare. La fel şi porţiunea Căii Giuleşti cuprinsă între Drumul Săbăreni şi strada Cotul Siretului. A fost introdusă de curând canalizarea, urmează asfaltarea.

Intrarea Constelaţiei. Casele din ansamblul Dolce Vita, ridicat de Energi-Co, se văd deja. Trag pe dreapta, cobor şi îi spun paznicului că sunt un client care vrea să cumpere o locuinţă. Pot vorbi cu cineva? Da, cu domnul inginer. Paznicul mă conduce la o baracă. Deşi Calea Giuleşti este încă o uliţă plină de praf, drumul de acces din interiorul ansamblului este asfaltat şi curat. Inginerul mă conduce, plin de solicitudine, prin ansamblu. Sunt mai multe tipuri de locuinţe: case înşiruite, de trei tipuri şi apartamente în vilă.

Îmi exprim dorinţa de a intra într-una dintre case. Nu este nicio problemă, inginerul îmi arată o vilă şi un apartament. Finisajele sunt medii, atât din punctul de vedere al calităţii, cât şi al execuţiei.Inginerul nu îmi poate spune preţurile, asta e politica firmei, dar îmi dă un număr de telefon.

Sun şi aflu că un apartament cu două camere, în suprafaţă de aproximativ 60 de metri pătraţi, cu bucătărie deschisă, în stil american, costă 59.000 de euro. Mai sunt disponibile doar şase case. Cea mai ieftină, cu o suprafaţă de 155 de metri pătraţi, costă între 140.000 şi 145.000 de euro.

Există şi vile mai scumpe, de  peste 170.000 de euro pe unitate. Suprafeţele sunt mai mari, în jur de 180 de metri pătraţi. Şi terenurile aferente acestor clădiri sunt mai mari. Ansamblul este locuit în mare parte, iar oamenii şi-au amenajat curţile din spate, adevărate insule de verdeaţă în oceanul de praf înconjurător. Unii şi-au montat chiar şi piscine.

Locuinţe lângă cimitir

Înapoi în maşină. Fac cale-ntoarsă pe Calea Giuleşti, trec de intersecţia cu Drumul Săbăreni, sunt înapoi pe asfalt. La 200 de metri de sensul giratoriu se află ansamblul „Lacul Morii”. Este vorba despre două blocuri finalizate şi unul în construcţie. Nu departe de blocuri, într-o vilă, îl găsesc pe administratorul complexului.

Aceeaşi poveste: sunt un client care doreşte să cumpere o locuinţă. Administratorul îşi ia inelul de chei şi pornim la drum. Primul spaţiu vizitat este un apartament de două camere, semidecomandat, în care se intră direct prin living. Suprafeţele sunt generoase, livingul are pe puţin 35 de metri pătraţi. Finisajele – gresie şi faianţă, vopsea lavabilă, parchet laminat – sunt de calitate medie.

Îmi arunc privirea pe fereastră şi văd o coroană de flori pusă pe o cruce. Din această locuinţă se vede cimitirul Adormirea Maicii Domnului. În spatele locului de odihnă veşnică,  printr-un nor gros de praf, se distinge cu greu Lacul Morii.

Următoarea pe listă este o garsonieră, situată pe partea opusă a blocului. Încă sub impresia panoramei din apartamentul cu două camere, mă uit imediat pe fereastră, care dă, din fericire, spre stradă. Şi garsoniera este spaţioasă. Mă declar mulţumit de cele văzute şi îl întreb pe administrator despre costuri. Îmi spune că de-abia săptămâna viitoare le voi putea afla, în urma stabilirii strategiei dezvoltatorului pe timp de criză.

„Nu cred că vor fi mai mari ca anul trecut”, încearcă el să mă liniştească. În 2008, garsonierele au fost vândute cu 60.000 de euro, iar apartamentele de două camere, cu 120.000 de euro. După ce vizităm subsolul şi camera hidroforului, care este dotată corespunzător, ieşim din bloc. Exact la timp pentru a vedea un tren care se târâie alene pe calea ferată aflată la 50 de metri distanţă. 

Autorităţile, un client fidel

Abordez un grup de locatare, care au ieşit cu copiii la plimbare. Ele nu au cumpărat locuinţe aici, sunt familii evacuate din case naţionalizate. Primăria a achiziţionat apartamente în cadrul ansamblului şi îi mută aici pe cei evacuaţi. „Finisajele nu m-au dat pe spate”, strâmbă din nas una dintre femei, uitând probabil că alternativa ar fi fost o casă de carton pe vreun trotuar din Bucureşti.

Autorităţile sunt de altfel clienţi fideli ai ansamblurilor rezidenţiale din această zonă. Peste 150 de apartamente au fost achiziţionate, cu tot cu locuri de parcare, tot în scopuri sociale, anul trecut, de către Primăria Capitalei, în ansamblul Lemon Garden. În prezent, complexul rezidenţial ridicat de Triumf Construct e pustiu, pare nelocuit. Îl întreb pe paznicul de la poartă dacă e ceva de vânzare. „Nu cred, doar de închiriat...dar staţi s-o chem pe fată”.

După câteva minute, o tânără domnişoară apare şi mă priveşte cu suspiciune. „Sunteţi de la vreo agenţie? Nu lucrăm cu agenţii!”, spune ea pe un ton sever. Coincidenţă sau nu, nici agenţiile nu lucrează cu puţinii dezvoltatori prezenţi cu proiecte în cartier. „Nu avem in portofoliu imobile construite recent în cartierul Giuleşti”, spune Gloria Pascu, Broker/Owner în cadrul Re/Max Advantage.

În cadrul Lemon Garden mai sunt câteva apartamente de vânzare, potrivit reprezentantei ansamblului, care îmi şi arată un apartament finisat. Mă interesez de preţ şi îmi spune că nu ştie, dar îl poate suna pe domnul Mustafa, unul dintre şefi. După o scurtă convorbire cu acesta, aflu şi preţul, 100.000 de euro, cu tot cu TVA, dar şi că, dacă mă interesează, au locuinţe şi la Mogoşoaia! Trec prin curtea goală, lipsită de viaţă şi părăsesc incinta. Direcţia: blocurile din cartier construite înainte de 1989.

Faţă de locuinţele noi, apartamentele construite înainte de 1989 au două avantaje: sunt situate în zone cu infrastuctură bună şi preţurile sunt clar exprimate de către proprietari. Costurile variază între 33.000 de euro pentru o garsonieră din anii `70 de şi 84.000 de euro pentru un apartament de patru camere, construit în anii `80.

O soluţie poate fi şi achiziţionarea de terenuri pentru construcţie. „Preţurile pe metru pătrat sunt cuprinse între 150 de euro, în zona Institului Pasteur şi 550 de euro, în zona Carrefour Orhideea”, spune Gloria Pascu.

Povestea cartierului tău

Principala îndeletnicire a locuitorilor zonei a fost, în vechime, agricultura. Această activitate a fost favorizată de prezenţa râului Dâmboviţa şi a Lacului Morii. Astăzi, aceste vecinătăţi pun mari probleme în privinţa edificării de locuinţe, pentru că pânza freatică este ridicată, iar terenurile din sudul Căii Giuleşti sunt inundabile.

Constantin C. Giurescu aminteşte, în „Istoria Bucureştilor”, cã moşia Giuleşti ar fi aparţinut, la un moment dat, unui anume Giulea, de unde şi numele actual al cartierului.

Partea nouă a cartierului a fost edificată pe moşia Ţigănia, parcelată pentru construirea de locuinţe. Împărţirea moşiei a fãcut parte din planurile de sistematizare a Bucureştiului, care vizau extinderea oraşului spre localitãţile limitrofe, potrivit Imopedia. Sistematizarea a fost demarată la sfârşitul secolului al XIX-lea şi continuată până în prima jumătate a secolului al XX-lea.

Cu toate că, din cele mai vechi timpuri, zona era cunoscutã sub numele de Giuleşti, în perioada 1920-1940 a fost denumitã Comuna Urbană Marele Voievod Mihai, iar între 1945 şi 1952 a purtat numele de 16 Februarie. Dupã anul 1950 zona a fost inclusă în teritoriul Capitalei.

Tipuri de locuinţe: vile, apartamente de una până la patru camere, vechi şi noi
Centre comerciale: magazine de cartier
Transport: tramvai, autobuz
Unităţi de învăţământ: o grădiniţă, două şcoli generale
Clinici şi spitale: Maternitatea Giuleşti
Parcuri: Parcul Giuleşti
Grad de poluare: În luna iulie, nu au fost depăşite valorile limită pentru protecţia sănătăţii umane