Şanse mici pentru revenirea producţiei de tractoare

În actuala structură, agricultura este prea săracă pentru a susţine o piaţă dezvoltată de utilaje. E deja banal să vorbeşti despre dotarea "la pământ" a agriculturii româneşti. Dar

În actuala structură, agricultura este prea săracă pentru a susţine o piaţă dezvoltată de utilaje.

E deja banal să vorbeşti despre dotarea "la pământ" a agriculturii româneşti. Dar cuvintele sunt mai slabe decât cifrele din statistici, care prezintă o realitate de-a dreptul şocantă. Chiar şi Bulgaria este mult înainte.

"Primele reangajări se vor face în luna septembrie, iar personalul reangajat împreună cu echipa de consultanţi vor începe studii de fezabilitate care vor sta la baza unui business plan amănunţit", ne transmitea, săptămâna trecută, Silviu Savin, administratorul Flavus Investiţii, proaspătul cumpărător al platformei industriale Tractorul Braşov.

Declaraţia dă de înţeles că reluarea producţiei de tractoare la Braşov va fi un proces de durată. Şi, chiar dacă există o obligaţie formală de păstrare a obiectului de activitate în următorii ani, aceasta nu înseamnă automat revenirea la producţii de zeci de mii de tractoare, ca "pe vremuri".

Cel puţin până în acest moment, noii patroni nu s-au pronunţat asupra a două elemente esenţiale - cum vor îmbunătăţi produsul şi cum îşi vor găsi piaţa. Într-o ordine a priorităţilor, construirea unei pieţe reale de tractoare pare să fie cea mai importantă acum.

Explicaţia o găsim în secţiunea "agricultură" a site-ului de internet al Uniunii Europene. România este ultimul membru, în ordine cronologică, pentru care a fost realizată o analiză a structurii exploataţiilor agricole la nivelul anului 2005. O comparaţie cu datele colegilor europeni arată că România iese pe ultimul loc, după orice clasament privind eficienţa agricolă. Şi aceasta, dacă ţinem să facem comparaţii.

Ferme mari de ... "subzistenţă"

Un indicator "dur" este cel privind folosirea tractorului. Aproape 30% din cei care deţin ferme de peste 50 ha nu lucrează cu tractorul. Adică o treime din exploataţiile care ar trebui să fie cele mai bogate (după standardele europene) nu numai că nu au propriul utilaj sau nu închiriază, ci pur şi simplu nu lucrează cu tractorul. Un asemenea procent nu se mai regăseşte decât în Grecia, o ţară muntoasă.

Dar pentru o ţară cu multe "câmpii mănoase", lipsa tractorului pe asemenea suprafeţe echivalează practic cu lăsarea pământului nelucrat ("pârloagă", cum se spune). Poate părea că bulgarii au exagerat cu statistica - 1% din marile ferme nu lucrează cu tractor, dar acelaşi procent se regăseşte în Polonia, iar în Franţa ajunge la 0,6%. Oricum, marja europeană este de 1-10%.

De unde această prăpastie? Nu trebuie căutat prea mult răspunsul - peste tot, fermele cu peste 50 ha sunt coloana vertebrală a agriculturii. La colegii bulgari, procesul de comasare a terenurilor a făcut ca 84% din terenul agricol să fie deţinut de ferme de peste 100 ha, în Slovacia, 94%; în Ungaria, 75% din teren se află în ferme peste, 50 de ha, în Franţa, 81%; în Lituania, 5% din ferme utilizează 44% din total teren utilizat, în Polonia, 52% din teren este împărţit de ferme cu mai puţin de 20 ha. La capitolul comasare, România este înaintea Poloniei, dar mult sub media europeană - jumătate din cele peste 10 milioane ha sunt exploatate în ferme de peste 50 ha.

Anomalia situaţiei României este însă de altă natură. 99% din ferme cu mai puţin de 5 ha au o mărime economică de 1-8 ESU (unităţi de comparaţie europene, echivalentul a 1.200 de euro). Se pot găsi suficiente explicaţii plauzibile pentru această situaţie. Dar că 13,4% din fermele mari realizează mai puţin de 8 ESU - aceasta trece de orice raţiune europeană.

E suficient să ne uităm la vecinii bulgari, unde procentul în cauză este de trei ori mai mic. În aceste condiţii, nu mai de mirare de ce nu există la noi o piaţă reală pentru tractoare, ci numai una aparentă, de mare, mare potenţial. Statisticile spun că în România se găsesc 170.000 de tractoare - mare parte cu durata de viaţă depăşită - dar necesarul este de două ori mai mare.

Cine finanţează piaţa?

În urmă cu patru ani, şi italienii de la Landini arătau cu degetul spre piaţă înainte de a da banii pentru cumpărarea Tractorul. Mai apoi, indienii de la Mahindra vedeau acelaşi principal obstacol - pragul de rentabilitate la Tractorul, de 5.000 de bucăţi pe an, nu poate fi atins cu o piaţă internă incapabilă de finanţare.
Practic, investitorii ar fi dorit o asigurare din partea statului că se angajează cel puţin să continue programul de subvenţionare a achiziţiei de tractoare (45% din preţ). De altfel, eliminarea acestei facilităţi
s-a văzut imediat - anul trecut, Tractorul a vândut pe piaţa internă 750 de bucăţi, din care două prin programul Fermierul (cu dobândă subvenţionată), 66 prin programul Sapard, 300 prin programul de subvenţionare rămas din anul 2005. "Piaţa nu are putere să se finanţeze singură în acest moment", spune Constantin Toma, preşedintele Grup Romet din Buzău.

"Nu se mai dau subvenţii, Sapardul s-a terminat şi încă nu au apărut noile fonduri europene. În acelaşi timp, băncile sunt reticente să se implice în agricultură, atâta timp cât nu există garanţia unei producţii constante. Iar în condiţiile actuale de secetă, producţie constantă în agricultură înseamnă irigaţii", arată Constantin Toma.
Nu mai trebuie amintit aici că avem ultimul loc şi la capitolul irigaţii - o fermă irigă în medie numai 0,8% din terenul agricol (0,6% fermele mici, 1,1% în fermele mari). În Bulgaria, media este de 1,7% (9,3% în fermele mici, 1% în fermele mari), în Spania de 14%, în Grecia de 33%.

Astfel, la finanţarea pieţei se ajunge printr-un adevărat lanţ trofic destul de complicat, în care nu ştii ce este la bază - comasarea terenurilor, irigaţiile, creşterea câştigurilor din agricultură. Iar când acest lanţ va fi cât de cât funcţional, începe să se pună problema tractorului propriu-zis - ce putere are, ce randament, cât consumă. Evident, şi la acest capitol trebuie lucrat substanţial pentru schimbarea tractorului românesc.

"Când lucrezi cu un tractor românesc, o treime din costurile la hectar sunt cu motorina, faţă de o cincime, la un tractor din afară. O diferenţă care nu e de ici, de colo", arată Toma. El lucrează circa 7.000 de ha cu 20 de tractoare puternice (de peste 130 CP) străine. "Toate exploataţiile agricole foarte mari s-au dotat în ultimii ani numai cu tractoare aduse din afară", spune patronul grup Romet.

Din septembrie, tractoare de Semănătoarea

În septembrie vor ieşi primele 50 de tractoare MTZ asamblate pe platforma de la Semănătoarea, ne-a declarat Ion Rădulea, preşedintele MYO-O. Patronul platformei Semănătoarea a anunţat în primăvară semnarea unui acord cu MTZ Belarus, unul din primii zece producători de utilaje agricole din lume, pentru asamblarea de tractoare la Bucureşti.

În acest moment, pe piaţa românească se vând anual circa 400 de tractoare MTZ. "Vom merge pe segmentul de preţ lăsat liber de Tractorul Braşov. Preţul de vânzare va fi de 14.500 euro, fără TVA, pentru un tractor de 82 CP". Pentru început, 35 de angajaţi vor lucra pe o linie de asamblare amplasată în actualele hale de la Semănătoarea, urmând ca în perioada următoare producţia să fie relocalizată.

După cum se ştie, actuala uzină Semănătoarea va face loc unor proiecte imobiliare de sute de milioane de euro, devenind Sema Parc. Semănătoarea trece însă în continuare ca producător de combine, ocupaţia de bază. Anul trecut, uzina a produs 94 de combine fizice plus piese de schimb, iar de la începutul anului, 60 de bucăţi.