Când botezul aurului negru devine povestea vieţii tale

La finele lunii iunie, în urmă cu 30 de ani, era pusă în funcţiune prima instalaţie de pe platforma rafinăriei Petromidia. Aproape 200 din angajaţii de astăzi au fost martorii „genezei“. Pentru ei, rafinăria Petromidia este cea de-a doua familie.

La malul mării, lângă Năvodari, sute de muncitori şi ingineri aşteptau minunea pentru care au muncit aproape 6.000 de oameni timp de patru ani: pornirea primei instalaţii din combinatul petrochimic Năvodari, care avea să se numească mai târziu rafinăria Petromidia. Momentul însemna, pentru mulţi dintre ei, prima întâlnire cu aurul negru.

Era ora patru după-amiaza. Ca să ajungă la instalaţie, petrolul era pompat prin conducte, iar şuieratul care se auzea îi făcea pe toţi să stea cu sufletul la gură. „Unul dintre colegii mei ţinea mâna la ţeavă. Prima dată a venit apă, apoi, în sfârşit, ceva negru. A ridicat mâinile în aer şi a strigat: «Ăsta e ţiţeiul!»“, îşi aminteşte Ionel Caraenache, operator chimist, unul dintre cei care s-au dedicat Petromidiei de peste 30 de ani.

„Soarta m-a dus acolo“

Avea 19 ani când a fost martorul acestui eveniment şi se consideră cel mai norocos, pentru că, spre deosebire de colegii săi, a primit atunci un adevărat botez al ţiţeiului. „Eram puşi să urmărim petrolul, fiecare la postul său. Instalaţia a început să se umple. Nu aveam staţii pentru comunicare şi urlam unii la alţii. Eu eram la un robinet, pe care, la un moment dat, trebuia să-l închid, dar am făcut-o prea târziu şi m-am ales cu un duş negru“, povesteşte el râzând.Caraenache vine dintr-o familie de pescari din Deltă, de pe braţul Sfântu Gheor­ghe. Primul contact cu lumea petrolului l-a avut la Ploieşti, unde un unchi l-a luat să urmeze şcoala profesională.

„A fost prima dată când am mers cu trenul. Lângă Ploieşti, trecând pe lângă rafinăria de la Brazi, am văzut nişte flăcări ieşind dintr-un coş şi tare m-am mirat ce-o fi aia. Soarta m-a dus tocmai acolo, ca stagiar. Acolo am uitat de peşte...“, povesteşte el.

La Brazi l-a găsit un văr, care venise de la Năvodari să racoleze muncitori pentru noul combinat, iar, la 16 septembrie 1978, devenea angajat la Midia. Soţia şi-a cunoscut-o tot aici, colegă de tură, pe care o păcălea din când în când să-i ţină locul, în timp ce el făcea o escapadă cu băieţii pe la Predeal.

Tot la Brazi şi-a început viaţa de petrolist şi Sandu Gheorghe. A venit la Năvodari în vizită de explorare, la 1 septembrie 1978, să vadă care e treaba la şantierul cel nou, căruia i se dusese faima în lumea petroliştilor: „La acea vreme nu era aici staţie de autobuz. Am întrebat de şantier şi mi-au arătat nişte barăci. «Cum, şi şantierul?» Am luat-o prin nisipuri, că nu era nici drum“.

„Am pornit de la zero“

Petrecuse şase ani la Brazi, dar o nouă rafinărie însemna o provocare, aveai mai multe şanse să ieşi în faţă, dincolo trebuia să stai la coadă. Ideea l-a încurajat şi s-a mutat aici, cu familia. La cei 57 de ani ai săi, încă nu s-a gândit ce va face la pensie. „Dacă m-aş trezi dimineaţa şi nu m-aş duce la rafinărie, nu aş şti ce să fac, care ar fi rostul meu. Aici simţi că fără tine nu se poate“, susţine cel care conduce, de 25 de ani, prima instalaţie funcţională de pe platformă.

Un alt veteran al Petromidiei este şeful departamentului pentru situaţii de urgenţă, Ion Constantin, care şi-a petrecut pe platforma de la Midia ultimii 34 de ani. „Noi am pornit acest combinat de la zero, în faţa noastră au fost puse în funcţiune toate instalaţiile, ne-au ocupat timpul, gândurile, viaţa. Zi şi noapte aici, ne-am confundat cu combinatul“, spune Constantin. Şi el şi-a ales soţia din rândul colegelor, pe când ea era cursant la Petrochimie, iar el era instructorul ei.

„Când se vorbeşte de primul ţăruş de la Petromidia nu e o figură de stil, chiar se băteau ţăruşi. Erau nişte piloni de beton care se băteau până ajungeau la roca tare pe care s-au făcut fundaţiile. Au fost mii de ţăruşi“, explică el. S-a născut într-o comună alăturată, Corbu, iar terenul nisipos unde avea să fie construită rafinăria i-a fost loc de joacă în copilărie.

Impactul cu lumea nouă

În ochii celor care au traversat toate etapele de dezvoltare a combinatului, viaţa la Petromidia a fost marcată de două momente‑cheie: primul ţăruş care a deschis şantierul tineretului pentru realizarea viitorului combinat petrochimic şi momentul în care rafinăria a fost cumpărată de Rompetrol, în 2001.

„Privatizarea a fost un şoc pentru toată lumea. Primul lucru la care ne-am gândit a fost că ne vom pierde locul de muncă. Aflaserăm că mai multe combinate au fost privatizate şi vândute la fier vechi“, îşi aminteşte Constantin, reluând: „Dar Eric Kish (fost director general al rafinăriei – n.r.) a avut destulă minte şi foarte mult tupeu. A reuşit să ne schimbe radical mentalitatea. Ne-a strâns pe toţi într-o sală şi ne-a explicat ce-o să fie, era ceva cu un avion în zbor, ţin minte. Credeam că sunt cai verzi pe pereţi“. Toţi au fost obligaţi, de atunci, să înveţe să utilizeze calculatoarele.

„Am făcut cursuri, am dat examene. A fost destulă chiţăială atunci, pentru că nu prea ne convenea, 95% din noi nu ştiam să folosim calculatorul. Dar din acel moment am trecut într-o altă lume. Aproape toţi au reuşit la acele testări, dacă nu chiar toţi“, mai spune Constantin.

După 1990, posibilităţi de plecare au fost la tot pasul, dar de ce să pleci când aici sunt mereu alte şi alte provocări? „Se lucrează ca în vest, normal că te provoacă“, susţine cu tărie Sandu Gheorghe.

 Dacă m-aş trezi dimineaţa şi nu m-aş duce la rafinărie, nu aş şti ce să fac.

Sandu Gheorghe
(57 de ani) şef de instalaţie

Primul ţăruş

Primul ţăruş a fost bătut de Nicolae Ceauşescu personal, la 9 iulie 1976. Alesese Năvodari pentru construirea rafinăriei din două considerente: era la malul mării şi, mult mai important, nu trebuia să scoată terenul din circuitul agricol. Aici era numai stuf, lac, nisip şi mare.

35 de hectare din cele 470 ale platformei au fost recuperate din mare prin lucrări de îndiguire. Rafinăria era destinată prelucrării ţiţeiului sulfuros iranian. Petrolul juca un rol crucial, era pilonul pe care urma să se bazeze întreaga economie: agricultură, îngrăşăminte, industria chimică, mase plastice, lacuri, vopseluri, cauciuc, fire şi fibre sintetice. Totul trebuia produs în ţară.

Cel mai greu moment

Ionel Caraenache avea 19 ani când a venit la Midia

Cum riscul e ceva obişnuit pentru cei care trăiesc printre mastodonţi de metal, momentele liniştite ale marii familii au fost presărate, deseori, cu încercări grele, incendii şi defecţiuni care i-au scos în faţă pe adevăraţii luptători. „La un incendiu, un tânăr pompier nu a vrut să se urce pe instalaţie până nu m-am urcat şi eu, şi m-am legat cu funia de o supapă“, îşi aminteşte, mândru, Caraenache.

Cel mai greu moment la Petromidia, o spun toţi în cor, a fost crăparea unui reactor, o piesă metalică imensă, înaltă de 15 metri, cu diametrul de 6 metri, care înveleşte un catalizator pentru îndepărtarea sulfului din petrol. Era o după-amiază de weekend, în noiembrie 2001. În timpul unei revizii, când reactorul era supus unor presiuni mai mari decât cele normale, pereţii de metal ai instalaţiei, groşi de 10-15 centrimetri, au cedat. Practic, s-a rupt o bucată din reactor.

Situaţie de criză

„Eram acasă. M-au sunat. N‑am crezut. Cum să crape un reactor?!“, povesteşte Alexandru Nicolcioiu, cel care ocupă, din 1990, postul de preşedinte al Consiliului de Administraţie al rafinăriei. A fost o situaţie de criză, pentru că fluxul de ţiţei era în pericol de a se întrerupe. „După ce ne-am lămurit, l-am sunat pe Patriciu: «Dinule, ne-a crăpat reactorul».

Nu l-am mai luat pe ocolite, i-am zis direct. A rămas mut vreo trei minute, după care s-a urcat în maşină şi a venit aici. Ne-a întrebat dacă avem vreo soluţie să repornim rafinăria. Am înlocuit o parte din ţiţeiul sulfuros, pe care îl utilizam de regulă, cu produse nesulfuroase. A fost momentul când ne‑am dat seama că Dinu are încredere în noi“, spune Nicolcioiu.

Spre sfârşitul lunii noiembrie, rafinăria a fost repornită cu altă structură de ţiţei, mai puţin sulfuros. S-a găsit un utilaj cu care a fost înlocuit reactorul, iar, cu această ocazie, s-a mai montat unul, pus în funcţiune un an mai târziu. Nicolcioiu îşi aminteşte că transportul noii instalaţii la Năvodari, care a durat două zile, i-a costat mai mult decât reactorul.

De la locomotiva cu aburi la era digitală

Visul lui Cosmin Turcu (39 de ani) este să vadă Australia

După terminarea Institutului de Petrol şi Gaze, în 1975, inginerul petrolist Nicolcioiu a petrecut primii ani de stagiatură la Arpechim Piteşti, după care a fost repartizat la Midia, unde a venit la 1 aprilie 1978. În 1984 a fost numit directorul diviziei de rafinare. Din 1990 a preluat funcţia de director general şi de preşedinte al Consiliului de Administraţie, iar, în 2001, când cele două funcţii nu au mai fost comasate, a rămas doar cu cea din Consiliu.

Tot aici şi-a cunoscut soţia, iar fata lui cea mare a devenit pionier chiar pe scările combinatului. „Cel mai fericit moment pentru mine a fost în toamna anului 1982, când am pornit instalaţia de reformare catalitică, pe care am construit-o de la nisip. Ne-am chinuit 36 de ore să o pornim. Când, în sfârşit, a fost totul în regulă, m-am urcat cu un coleg pe nişte vase şi am stat vreo oră la soare. Nu ne venea să credem... Am făcut-o şi pe-asta!“, îşi aminteşte Nicolcioiu.

Când a fost pornită prima instalaţie, în 1979, nu aveau nicio sursă de abur, îşi continuă el povestea: „La acea vreme nu exista CET. Am înşirat 12 locomotive pe cărbune pentru a produce aburul necesar pornirii“. Astăzi, instalaţia este condusă de un sistem centralizat, Advanced Process Control, ultima tehnologie la nivelul rafinării. Operatorul doar supraveghează, softurile fac totul, spune, cu mândrie, Cosmin Turcu, directorul general al rafinăriei.

Ştiţi când ne vom revedea peste alţi 30 de ani? Mâine!

Alexandru Nicolcioiu (58 de ani)
preşedinte CA Rompetrol Rafinare

Destinaţia - Australia via Năvodari

Născut la Baia Mare, Cosmin Turcu a ajuns petrolist pentru a-şi îndeplini visul din copilărie, care nu avea nicio legătură cu industria: tânărul voia să emigreze în Australia. Tocmai terminase Facultatea de Chimie tehnologică la Cluj, în 1996, şi, ca să poată emigra, trebuia să lucreze doi din trei ani în domeniu. „Pentru că în Transilvania nu era nimic în chimie, am ajuns la Oltchim. Am petrecut cinci ani acolo. La Oltchim am descoperit pasiunea pentru acest domeniu“, spune Turcu.

S-a alăturat echipei Rompetrol în 2001, la Rominserv, filiala de mentenanţă, ca şef de proiect. În 2006 a devenit directorul general adjunct al rafinăriei, apoi, un an mai târziu, a trecut la cârmă ca director general. „Încă nu am fost în Australia, dar voi ajunge cu siguranţă. Acum vreau să merg acolo doar ca turist“, mai spune el zâmbind.

Între timp, Cosmin Turcu a pornit pe un alt drum, mult mai anevoios: ancorarea Petromidiei în topul celor mai profitabile 25 de rafinării europene, adică în jumătatea superioară a clasamentului. Deşi criza financiară bate din proră şi îngreunează avansul, Cosmin Turcu nu e descurajat: „Când bate vântul, unii se ascund, iar alţii îşi fac moară de vânt. Îmi place să cred că noi suntem cei care construim moara de vânt“.