„Eu tot cred în modelul american“

Fie că a fost ministru, preşedinte de bancă sau consultant financiar, Bogdan Baltazar şi-a afirmat cu tărie convingerile. Ba chiar a făcut-o într-un mod neobişnuit de tranşant, dacă ne gândim că, cel mai adesea, oamenii din sectorul financiar vorbesc puţin şi cifrat.  În ce-l priveşte pe interlocutorul nostru, lucrurile nu stau altfel nici când vine vorba de actualele turbulenţe de pe pieţele financiare din întreaga lume.

Aţi spus că statul e un prost administrator…

Da, aşa am spus!

 … Şi că intervenţia lui în economie e nocivă. Dar iată că acum statul intervine în economie. Cum simţiţi – sau resimţiţi - această schimbare?

În primul rând, aici aţi simplificat puţin. Nu întotdeauna intervenţia statului este nocivă. Statul are un rol foarte important în economia de piaţă. Este arbitru, dictează reguli şi veghează la aplicarea lor. Este cel care reglementează pieţele de capital, activitatea bancară, activitatea economică în general, raporturile de concurenţă.

Sunt foarte mulţi oameni cu opinii asemănătoare cu ale mele şi care susţin că o bună parte din problemele de astăzi, mai ales cele din sectorul financiar, sunt cauzate de intervenţiile proaste, interesate, aservite unor grupuri de interese ale statului. Adevărul, sigur,  e undeva la mijloc, dar se zice că foarte multe din intervenţiile statului - chiar şi în America – nu numai că au stânjenit libera concurenţă, dar au favorizat diferite interese în dauna altora.

De exemplu?

De exemplu, se spune că o mare parte din vina  pentru actuala criză revine euforiei provocate de scăderea dobânzii, rezervei federale a Statelor Unite, care este tot o instituţie de stat. Acum se dovedeşte că nu a fost nejustificată, dar atunci toată lumea aplauda. Aşa s-a ajuns la 1%, 2%, iar asta a încurajat consumul, speculaţia. A încurajat unul din factorii cei mai importanţi ai crizei, adică aşa-numitul „lever effect“ („efect de pârghie“ – n.r.).

Şi în ce constă acest fenomen de “pârghie”?

Finanţiştii aveau capitalul lor sau capitalul clienţilor în cadrul unor fonduri şi, pentru a potenţa randamentul acestor fonduri proprii, se împrumutau excesiv. Cifrele au devenit pur şi simplu uluitoare! Obţineau o multiplicare de 100 de ori, 150 de ori. Cu alte cuvinte, capitalul era 10.000 de dolari şi ei se împrumutau de un milion de dolari.

Efectul acesta de pârghie este formidabil. Adică, ai un anumit capital, te împrumuţi, plăteşti dobânzi derizorii de 5-6%  - fiindcă astea erau dobânzile pe interbancar în America -, şi cu întregul capital, în condiţiile acestei febre de supraevaluare, la fiecare mişcare, evaluările creşteau uluitor. Se obţineau randamente de 70-80% şi spirala continua, că era o competiţie.

Asta a inflamat totul?

Asta e una dintre cauze: creşterea incredibilă a acestui „efect de pârghie“. După aceea, totul s-a inflamat pe piaţă, prin speculaţii şi prin ratinguri date fără seriozitate de celebrele şi foarte serioasele şi ritoasele agenţii de rating. Toate aceste instrumente toxice, obligaţiunile ipotecare, derivatele obligaţiunilor ipotecare -  că se fac calupuri de sute de mii de ipoteci - se bagă într-un vehicul aproape anonim de inverstiţii, undeva prin Insulele Cayman.

 Acesta emite nişte obligaţiuni ipotecare, deci nişte bonduri, al căror serviciu al datoriilor se realizează, chipurile, dând plăţile şi rambursările pe cele 100.000 de ipoteci. Deci valoarea creşte, se mai fac şi nişte derivate pe obligaţiunile ipotecare şi atunci se intră în acest vârtej, care, la un moment dat, părea că nu mai are nicio limită. Toţi oamenii cu capul pe umeri  au spus că nu se poate continua aşa.

Şi ce poate face statul acum?

Pompează bani publici. Ce altceva să facă? A început cu băncile, întâi în planul Poulson, prin care au vrut să  cumpere activele toxice, pe care piaţa le-a invalidat. Se injectează miliarde de dolari în capitalul băncilor. Şi acum se recurge la acţiuni menite să bage bani direct în buzunarele cetăţenilor, printr-o serie de facilităţi fiscale la fondurile de pensii. 

Adică, se urmăreşte, într-un fel sau altul, să nu se scoată bani atât de mulţi din buzunarul consumatorilor, al cumpărătorilor, al pensionarilor. Deci, eu nu cred că se termină capitalismul, ci o variantă febrilă şi nesănătoasă a lui.

Cât va ţine “capitalismul de stat”?

“Eu sper ca această intervenţie a statului să fie pasageră. Sigur, procesul va dura. Şi aceasta, nemaivorbind de răscumpărare, fiindcă i se spune contribuabilului american că va primi bani şi, încă, va primi cu profit. Băncile trebuie să-şi răscumpere acţiunile şi să dea banii înapoi.

Plătesc statului 5% anual timp de 3-4 ani, după care, dacă băncile respective nu au dat banii înapoi, dobânda creşte la 9%, o dobândă penalizatoare. Eu cred că prezenţa statului va fi temporară, dar aici vorbim despre câţiva ani”.

America m-a marcat poate mai mult decât ar fi trebuit

Mai credeţi că sistemul american este superior?

Da, deşi a primit o lovitură de prestigiu destul de serioasă. Dar eu îl cred în continuare superior. Eu am lucrat acolo patru ani. Am ajuns în America la 27 de ani, cu o educaţie burgheză din familie, procapitalistă, deşi eram o familie amărâtă. Tata fusese arestat, mama, scoasă din învăţământ… Ştiam bine, de acasă, lecţia teoretică. Dar când am ajuns acolo şi am văzut că aşa ceva există, că funcţionează în realitate, a fost ceva extraordinar.

Aţi rămas marcat de America?

America m-a marcat poate mai mult decât ar fi trebuit. Dar este ţara care asigură, de departe, cel mai mare randament al investiţiilor, în sensul larg.

Chiar şi în condiţiile de acum?

 Chiar şi în condiţiile acestea! Acolo, dacă te lupţi, îţi construieşti o dugheană la un colţ de stradă, te aprovizionezi ieftin cu banane, le cureţi, stai târziu, noaptea, ca să cumpere şi clienţii cei mai întârziaţi, şi investiţia rentează! Acolo, un om care termină liceul, n-are bani şi face un  credit, se duce la facultate, intră într-o profesie, returnează împrumutul şi între el şi altul, care nu s-a străduit şi nu a investit, e o diferenţă foarte clară.

 De aceea spun că America este ţara în care investiţia, în cel mai larg sens al cuvântului, este cel mai bine protejată şi cea mai rentabilă. Ceea ce este foarte important după mine.

În Europa, lucrurile se văd mult mai în favoarea statului.

În Europa, intervenţionismul statal nu a dispărut. Pe ansamblu, Europa e mai de stânga decât America. Modelul social european – de care când aud mă îngrozesc! - este modelul postbelic. Ca să nu se revolte muncitorii din Europa Occidentală şi să nu vină Stalin cu tancurile, s-a făcut o structură tripartită în care clasa muncitoare are un rol foarte important.

Noi astăzi vorbim despre  drepturi câştigate. În esenţă, e vorba de legislaţii ale muncii foarte rigide, care fac o pacoste din a concedia pe cineva. Ceea ce, până la urmă, stânjeneşte chiar angajarea. Dacă nu prea poţi să dai afară un angajat, atunci nici nu poţi să angajezi prea uşor.

Să-i fim recunoscători lui  Brown!

Eu nu sunt un proamerican în sensul vulgar al cuvântului. Dacă am face odată o discuţie sau un seminar despre slăbiciunile şi problemele lor, aş avea multe de spus.  Şi pe acelea le ştiu foarte bine. Dar am o relaţie de dragoste intelectuală faţă de ei şi de admiraţie faţă de sistemul pe care l-au creat, în numai două sute şi ceva de ani.

În ce priveşte Europa, cred că va ieşi destul de bine din criză, tocmai datorită unor rigidităţi sociale şi politice. Deşi, în comparaţie cu America, îi va lua mai mult timp. În orice caz, trebuie să fim recunoscători Europei, în special lui Gordon Brown. Pentru că el a fost cel care a sesizat că ideea americană de cumpărare de active toxice este dificil de aplicat şi ia timp mult.

E drept că se vehiculează acum şi tot felul de idei, unele uşor extravagante, cum ar fi cea a consiliului de miniştri pe zona euro. Eu nu cred în acţiunea comună a Europei, cu excepţia acestei situaţii, în care toată lumea măcar mimează urgenţa, solidaritatea, acţiunea comună. Europa nu este pregătită pentru un consiliu de miniştri comun al zonei euro. Interesul naţional este încă foarte puternic.

Guvernele să dea bani acolo unde e nevoie

Cum vi se pare că a acţionat Banca Naţională a României în această perioadă?

A făcut bine că a încercat să limiteze creditul. Ceea ce dezaprob total este faptul că vrea să devină creditor net. Acum e debitor net, atrage bani din sistem şi vrea să devină creditor. Dictezi mai greu când eşti debitor, când eşti creditor net atunci da, dictezi. Şi nici nu vor să se gândească responsabilii din BNR să reevalueze aceste enorme rezerve minime obligatorii.

Eu le-aş zice nu enorme, ci  ugandeze, zimbabuene. Au zis la un moment dat, mai voalat, că se vor gândi…  Aceste rezerve iau 40 la sută din resursele băncilor în valută şi le retribuie cu 1%. După aia,  vrei, ţinând 40 la sută din rezervele lor în valută, să vină băncile la ghişeul tău de Lombard şi să ia împrumut cu 6%. Sau chiar la lei! Fiindcă 20% din resurse stau la Banca Naţională, plătite cu 3%. Şi tu mă inviţi pe mine la fereastra ghişeului  tău Lombard să-mi dai cu 14-25 la sută. Din banii mei! 

Dar poate că această politică a creat acum o marjă de manevră foarte utilă, nu credeţi?

Dar nu aveau nevoie de aşa o marjă mare. Sigur, asta e o plasă de siguranţă bună, dar mai mult decât necesară. Oricum, de când s-a declanşat această criză, n-aş putea să-i imput guvernatorului aproape nimic. A răspuns corect şi la atacul speculator, a explicat bine ceea ce stătea în spate.

Vorbim astăzi mult de responsabilitatea bancherilor. Dar ar fi cazul să vorbim şi de responsabilitatea guvernelor. Ce aşteptaţi de la guvernele implicate în pieţele financiare?

Să adopte politici fiscale şi bugetare înţelepte, să pompeze bani nu acolo unde este clientela politică sau guvernamentală, ci acolo unde e nevoie. Guvernele vor trebui să contribuie şi ele la relansarea economică lăsând mai mulţi bani în mâna oamenilor. Să mai scadă taxele, dacă baierele bugetului vor permite.

La noi vedeţi posibil?

Nu pentru moment, dar ideea să laşi bani oamenilor există. De ce să-l trimiţi neapărat la bancă pe întreprinzător? Lasă-i mai mulţi bani! Ştiu că e greu şi poate, dacă aş fi în locul lor, nici eu n-aş da. Dar ar fi un deziderat.

Testul Adevărului

„Am promis că nu mai votez”

1.Creşterea salariilor profesorilor. “Salariile sunt destul de crescute în sectorul bugetar. Nu mai vorbesc de creşterea cu 50% . Asta este o crimă! Eu, unul, am votat la toate alegerile chiar cu mici sacrificii, că m-am întors din diferite călătorii. Am intervenit de curând pe un post de televiziune şi am declarat că, în condiţiile acestea, în care toată lumea vede ce se întâmplă cu votul uninominal, dar mai ales după votul privind salariile profesorilor, gata, nu mai votez. Şi trebuie să mă ţin de cuvânt”.

2. Democraţia în lume. “Eu consider că sistemul liberal, democratic, cu toate lipsurile şi cu toate capcanele sale, este rezultatul unei evoluţii de sute de ani în ceea ce se numeşte Occident. Eu cred, fără a vorbi deloc de sus, că, pentru o ţară precum China, combinaţia de autoritarism politic - care se simte puţin în viaţa de zi cu zi - şi dinamism economic e potrivită. Chinezii sunt foarte buni în afaceri.

Peste tot în Asia, în Malaysia, Thailanda, Filipine, ei ţin mediul de afaceri. Dar sunt şi ascultători de autoritate. Mi se pare destul de potrivit ce au acum. Să luăm lumea aşa cum e şi să nu încercăm să mai mutăm democraţia cu tancurile, cu avioanele, cu rachetele”.

3. Perdanţi şi câştigători. A cam pierdut toată lumea din criză. Au pierdut şi marii speculatori, deşi, aş spune,  nici pe departe nu au pierdut cât ar fi trebuit. Faţă de ce luau ei înainte, bonusuri de 80 milioane de dolari, acum li s-a spus: cel mult 500.000 de dolari.  Or să se descurce.

Eu zic că au pierdut cei care au depăşit măsura în construirea de instrumente tot mai depărtate de realitate. Şi sper să fi pierdut şi agenţiile de rating, din înfumurare, din obrăznicie. Şi mai ales din această dualitate: că sunt şi consilieri pentru firme şi cealaltă parte  agenţiei dă şi rating aceleiaşi firme. Până la urmă, mai multă  bună-cuviinţă în sferele acestea va fi un câştig pentru noi.