Cu Dacia SUV,la curse

Dacia Duster şi Alain Prost au format un parteneriat neaşteptat pentru Trophee Andros. „Adevărul“ a fost la Val Thorens pentru a verifica cum merg lucrurile. Avem şanse mari la titlu. Versiunea de curse a primului SUV Dacia a fost testată în premieră mondială la Val Thorens. „Adevărul“ s-a aflat în dreapta lui Alain Prost şi spune primele impresii la cald.

Finalul lui noiembrie are o dublă semnificaţie aici în Alpii din Savoia. La 21 noiembrie se deschide oficial Val Thorens, una dintre cele mai mari staţiuni de schi din Europa şi, tot atunci, aici la 2.300 de metri, în inima muntelui, echipele participante la Trophee Andros vin să facă primele teste pe circuitul pe care se va desfăşura una dintre etapele cursei.

Primul contact cu Duster l-am avut dis-de-dimineaţă, pe un ger alpin, cu cer senin ca sticla. Tehnicienii roiesc în jurul său, iar Alain Prost abia se zăreşte cu cei un metru şaizeci şi ceva cât măsoară.

Cockpit-ul a fost făcut pe măsura lui, astfel că şi locul copilotului este cam pe aceleaşi dimensiuni. Ba chiar scaunul din dreapta este împins cu 20 de cm mai în faţă pentru că în spatele său se află telemetria de cursă, comunicaţia şi sistemul video din interiorul maşinii.

Acces dificil

Aşa că pe locul din dreapta se vor putea aşeza doar acei yoghini ce se vor putea strecura printre cele trei bare laterale ale structurii de rezistenţă şi vor putea să îşi plieze picioarele într-un spaţiu de numai 45 de cm.

Mă uit cu groază la standul Skoda unde mecanicii de acolo încercau să îndese în maşină un alt confrate jurnalist venit din Belgia şi mă gândesc cu groază că am bătut drumul de pomană. Surpriză, reuşesc să mă mobilizez şi să respect întocmai indicaţiile echipei tehnice.

„Nu te sprijini în picioare, nu te atingi de pragul maşinii şi nici de uşă. Te prinzi de barele de pe plafon, pui un picior pe scaun şi te tragi în braţe până intri înăuntru printre bare". Nici acum nu înteleg cum am fost aşa de mobil încât să-mi strecor cele 105 kilograme în Duster, dar cert este că mă aflu pe scaunul din dreapta unde abia am loc să respir.

Apare prost

Va fi prima ieşire a maşinii pe circuitul pe care se va ţine Trophee Andros, astfel că toată lumea e în fibrilaţie. Prost apare lângă maşină, zâmbeşte, încercăm să ne strângem mâinile însă nu reuşim. Eu legat în centură, el, minion, cum e nu ajunge până la mine peste scaunul din stânga al maşinii.

Aşa că mă bate pe cască întrebân­du-mă dacă sunt gata. Gata sunt, aşa că îşi pune casca şi se stracoară la volan rapid ca o salamandră, cu o îndemânare care mă lasă fără suflu. După 30 de ani de urcat şi coborât din monoposturi de F1 cred şi eu că se pricepe...

Un oficial ne aşteaptă la poartă, o deschide, eu strâng mâinile între genunchi şi mă proptesc bine în picioare. E ca şi cum cineva te-ar pune într-o sanie şi ţi-ar da drumul la vale în prăpastie. Asta e senzaţia care îmi vine în minte.

Pe circuit

Stomacul se apropie de şira spinării, mă uit la Prost cum dă din secvenţială 2, 3 şi, pentru câteva momente, treapta 4, după care mă prind că urmează un „ac". Mă înfig în picioare, el în frână şi retrogradează instantaneu în treapta 1 după care accelerează violent şi se joacă cu direcţia pentru a arunca maşina de-a latul. Aproape că nu frânează, însă maşina se propteşte în anvelope - nişte rotiţe înguste ca cele de pe motocicletele enduro, dar cu ţinte de peste un centimetru lungime - şi în mod incredibil virăm.

După ce trecem de centrul curbei Prost dă a 2-a şi se propteşte în acceleraţie, stomacul meu intră iar în balans şi maşina pleacă ca din tun. Schimbările de viteză se fac la peste 7.000 de rotaţii pe minut, iar urechile mele sunt pur şi simplu amorţite. Încă trei-patru viraje şi ajungem din nou la locul de start.

Trecem cu toată viteza pe linia dreaptă, dau să ma uit să văd „cât am prins", dar acul de păr nu îmi lasă nici o şansă. Până să mă reaşez în poziţie, o succesiune rapidă de viraje mă destabilizează total din scaun şi mă gândesc că trebuia să strâng mai tare centurile care abia mă lasă să respir. Nu am timp să mă gândesc prea mult că tura se termină şi văd un oficial de traseu cum flutură staegul roşu, semn că trebuie să eliberăm circuitul pentru cealaltă echipă.