Un an de criză financiară

Ziua de 9 august 2007 nu şi-o amintesc prea mulţi. Era linişte şi majoritatea, în vacanţă. Dar ziua aceea a schimbat vieţile multora dintre noi. Banca Centrală Europeană şi cea americană

Ziua de 9 august 2007 nu şi-o amintesc prea mulţi. Era linişte şi majoritatea, în vacanţă. Dar ziua aceea a schimbat vieţile multora dintre noi. Banca Centrală Europeană şi cea americană au injectat atunci 90 miliarde de dolari în sistemele financiare terifiate de prăbuşirea pieţei creditelor cu grad ridicat de risc din SUA.

Pe atunci se estima că pierderile totale se vor ridica la 100 miliarde de dolari. Astăzi, cu un an mai târziu, FMI-ul ridică nota de plată finală pe care o vor suporta băncile, fondurile de pensii şi societăţile de asigurări la 1.000 miliarde de dolari.

Iar de suferit de pe urma crizei suferă toţi, fie companii, proprietari de case, simpli angajaţi, investitori la bursă sau consumatori.

În România, efectele seismului financiar nu au fost atât de severe. Cu toate acestea, piaţa de capital şi-a pierdut în medie 40%-50% din valoare, pe măsură ce investitorii străini şi-au retras banii din economiile emergente.

Problemele pieţelor financiare globale au schimbat vieţile a milioane de oameni, de la proprietari de case până la investitori, angajaţi sau simpli consumatori

O zi din luna august a anului trecut a schimbat lumea, cel puţin pe cea financiară, iar ceea ce părea a fi o perioadă de prosperitate s-a transformat într-o criză globală.

Era ziua de 9 august, când Banca Centrală Europeană şi Rezervele Federale ale SUA au injectat 90 miliarde de dolari pe pieţele financiare cuprinse de nervozitate. Măsurile veneau la doar câteva săptămâni după ce preşedintele FED, Ben Bernanke, a anunţat Congresul american că pierderile cauzate de prăbuşirea pieţei creditelor subprime (cu grad ridicat de risc) din SUA se vor ridica la 100 miliarde de dolari.

Astăzi, la un an după discursul oficialului FED, Fondul Monetar Internaţional are o altă estimare. Pierderile globale rezultate din criza creditării vor costa băncile, fondurile de pensii şi companiile de asigurări aproape 1.000 miliarde de dolari.

SUA, dar şi ţările europene precum Marea Britanie, Spania, Irlanda şi altele riscă să intre în recesiune, iar oficialii japonezi ar putea fi forţaţi să declare curând că Japonia se află deja într-o recesiune tehnică. Economiile emergente, după ani buni de dezvoltare explozivă, dau şi ele semne de încetinire.

Şi totul a pornit de la americanul de rând, cu venituri mici, care a luat probabil un credit ipotecar pe care abia şi-l putea permite, şi de la brokerul care nu i-a apreciat corect capacitatea de a returna creditul. Potrivit RealyTrac, numai în ultimul an, peste 575.000 de americani şi-au pierdut casele, care au intrat în posesia băncilor, iar valul de executări silite continuă.

Nu se ştie cât va mai dura

Băncile de pe Wall Street au pierdut deja sute de miliarde de dolari, ca şi cele europene de altfel, care aveau un grad mare de expunere la piaţa americană a creditelor subprime. Prăbuşirea acesteia a declanşat practic peste noapte o criză a creditării şi a lichidităţii.

Numele Northern Rock şi Bear Stearns vor rămâne în istorie drept victime ale acestei crize financiare.

Investitorii cu acţiuni în bănci au pierdut şi ei destul. Numai în perioada iunie 2007-martie 2008, valoarea de piaţă totală a primelor zece mari bănci de investiţii din SUA a scăzut cu 430 miliarde de dolari, în timp ce acţiunile creditorilor ipotecari au scăzut cu 162 miliarde de dolari, scrie BBC.

Teama de o încetinire de durată a economiei globale şi de rezultatele financiare slabe ale companiilor i-au determinat pe investitori să vândă în masă şi să caute refugiu în materii prime, urcând petrolul sau aurul la niveluri-record.

La un an după declanşarea crizei ipotecare, preţurile caselor continuă să scadă într-un ritm alert atât în SUA, cât şi în Marea Britanie, iar consumatorii americani şi europeni sunt cuprinşi de pesimism, strâng cureaua şi încearcă să-şi schimbe stilul de viaţă, pentru a face faţă scumpirilor. Şi tot la un an după declanşarea crizei, nimeni nu ştie nici măcar cu aproximaţie când se va termina.