- Sâmbătă 7 nov 2009
Zâmbet sau rictus
Alegerile se apropie, comerţul cu himere se înteţeşte. Candidaţii promit torenţial, pe toate posturile şi în toate postúrile. Ofertă variată, ca în supermarketuri înaintea sărbătorilor: vulcanizări salariale, ieşiri miraculoase din criză („avem specialiştii noştri“), transformarea pensionarilor în nababi, vânarea corupţilor şi niscai kilometri de autostradă. Dacă iluziile sculptate din cuvinte nu ajung, le sare în ajutor câte-o pungă de partid, ca avanpremieră a belşugului: un salam, o cafea, un ulei, o bombonică pentru ăla micu’. Toţi prezidenţiabilii sunt artişti cosmeticieni şi făgăduiesc, în schimbul ştampilei, să te scape de riduri existenţiale. Zoologia însăşi îşi declară limitele, şi pe bună dreptate. Nu prea ştii ce să spui când vezi atâţia cameleoni care se declară albatroşi. Ai râde, dar nu prea e de râs. Ai plânge, dar e inutil. Ai înjura, dar ţi-ar folosi pe un termen prea scurt pentru o minciună atât de lungă.
Virtuozitatea ciclică stârneşte reacţii contrare celor pe care mizează de fapt practicanţii săi. Scamatori gata să fructifice o conjunctură, prestidigitatori împinşi din spate de maşinăria propagandei, fachiri de iarmaroc, ei vor să pară alternativa boreală, delfinul rătăcit printre aligatori, prinţul gata să-i răpună pe zmeii răului. Când se uită la ei, oamenii ezită între două reacţii: zâmbet sau rictus. Optimism sau pesimism. Veselie candidă sau sumbră încruntare. Pe măsură ce zilele trec şi alegerile se văd din ce în ce mai bine, electoratul îşi limpezeşte judecăţile şi devine radical. Optimiştii par decişi să mai dea o şansă propriilor nădejdi: „Mergem să punem ştampila, ceva trebuie făcut, e imposibil să nu răsară soarele şi la noi pe uliţă, fiecare vot contează, aleg acum ca să pot pretinde sau bombăni mai târziu“. Pesimiştii despică aerul cu un gest de lehamite: „Dacă mă duc la vot, o fac doar ca să mi-l anulez singur, sunt toţi o apă şi-un pământ, ne trezim din lac în puţ, iar vot negativ? Ajunge!“.
Înainte să înceapă filmul, pe ecran apare precizarea: „Genul programului: dramă“, „Genul programului: comedie“, „Genul programului: horror“. Observatori cu mult fler şi puţin timp liber declară că alegerile merită de fapt o altă etichetă: „Genul programului: farsă“. Aşa o fi. Însă până la un punct ele nu fac decât să urmeze conturul neregulat al vieţii noastre: speranţă, încântare, buimăceală, furie, dezmăgire, dor de revanşă şi iar speranţă. Butada conform căreia pesimistul e un optimist avizat şi gluma despre diferenţa dintre cei doi (pesimistul spune „Mai rău nu se poate“, optimistul răspunde „Ba se poate“) arată că nu poţi merge pe o singură cale. Transformate în scop sau metodă de lucru, optimismul sau pesimismul exclusiv duc la sminteală. Nu poţi fi încrezător în toate, după cum nici mefienţa absolută nu-ţi aduce vreun câştig.
Tocmai despre balansul permanent între zâmbet şi rictus scriu Niall Edworthy şi Petra Cramsie în „Ghidul optimistului / Ghidul pesimistului“ (Editura Nemira, traducere cuceritoare de Adriana Bădescu). Cartea e concepută în format fifty-fifty, iar cititorul o poate începe de la oricare dintre capete. Indiferent cum va proceda, el va înghesui în bagajul minţii o mulţime de panseuri, vorbe de duh, constatări, statistici, versuri şi citate din discursuri care ilustrează cele două măşti pe care destinul ni le-a pictat pe faţă: masca surâsului atotpermisiv şi cea a deznădejdii clinice. Churchill, Solomon, Muhamad Ali, Mata Hari şi alte câteva sute de personalităţi vă învaţă cum să circulaţi mai cu folos în ţara râsu-plânsului.
Virtuozitatea ciclică stârneşte reacţii contrare celor pe care mizează de fapt practicanţii săi. Scamatori gata să fructifice o conjunctură, prestidigitatori împinşi din spate de maşinăria propagandei, fachiri de iarmaroc, ei vor să pară alternativa boreală, delfinul rătăcit printre aligatori, prinţul gata să-i răpună pe zmeii răului. Când se uită la ei, oamenii ezită între două reacţii: zâmbet sau rictus. Optimism sau pesimism. Veselie candidă sau sumbră încruntare. Pe măsură ce zilele trec şi alegerile se văd din ce în ce mai bine, electoratul îşi limpezeşte judecăţile şi devine radical. Optimiştii par decişi să mai dea o şansă propriilor nădejdi: „Mergem să punem ştampila, ceva trebuie făcut, e imposibil să nu răsară soarele şi la noi pe uliţă, fiecare vot contează, aleg acum ca să pot pretinde sau bombăni mai târziu“. Pesimiştii despică aerul cu un gest de lehamite: „Dacă mă duc la vot, o fac doar ca să mi-l anulez singur, sunt toţi o apă şi-un pământ, ne trezim din lac în puţ, iar vot negativ? Ajunge!“.
Înainte să înceapă filmul, pe ecran apare precizarea: „Genul programului: dramă“, „Genul programului: comedie“, „Genul programului: horror“. Observatori cu mult fler şi puţin timp liber declară că alegerile merită de fapt o altă etichetă: „Genul programului: farsă“. Aşa o fi. Însă până la un punct ele nu fac decât să urmeze conturul neregulat al vieţii noastre: speranţă, încântare, buimăceală, furie, dezmăgire, dor de revanşă şi iar speranţă. Butada conform căreia pesimistul e un optimist avizat şi gluma despre diferenţa dintre cei doi (pesimistul spune „Mai rău nu se poate“, optimistul răspunde „Ba se poate“) arată că nu poţi merge pe o singură cale. Transformate în scop sau metodă de lucru, optimismul sau pesimismul exclusiv duc la sminteală. Nu poţi fi încrezător în toate, după cum nici mefienţa absolută nu-ţi aduce vreun câştig.
Tocmai despre balansul permanent între zâmbet şi rictus scriu Niall Edworthy şi Petra Cramsie în „Ghidul optimistului / Ghidul pesimistului“ (Editura Nemira, traducere cuceritoare de Adriana Bădescu). Cartea e concepută în format fifty-fifty, iar cititorul o poate începe de la oricare dintre capete. Indiferent cum va proceda, el va înghesui în bagajul minţii o mulţime de panseuri, vorbe de duh, constatări, statistici, versuri şi citate din discursuri care ilustrează cele două măşti pe care destinul ni le-a pictat pe faţă: masca surâsului atotpermisiv şi cea a deznădejdii clinice. Churchill, Solomon, Muhamad Ali, Mata Hari şi alte câteva sute de personalităţi vă învaţă cum să circulaţi mai cu folos în ţara râsu-plânsului.
