Adevarul.ro

Votul obligatoriu ar zgâlţâi din temelii societatea resemnată, abulică, sălbăticită, iresponsabilă, necoaptă, anarhică.

Susţinătorii introducerii votului obligatoriu în România iau în calcul mai ales degradarea calităţii scrutinului prin nivelul periculos de crescut al absenteismului, pe fondul unui ambient politic vulnerabil la manipulări: „…politicianul (român) mobilizează cel mai uşor comunitatea săracă. La noi, votul e uşor de cumpărat…“ (Adriana Săftoiu, senator PNL). Lăsând de o parte faptul că sunt absolut aerieni în ceea ce priveşte documentaţia minimală asupra acestui tip de scrutin, liderii partidelor politice, de la stânga la dreapta, contestă oportunitatea votului obligatoriu cu un argument, e drept, foarte viguros: votul trebuie să fie un drept, şi nu o obligaţie. Opinia vicepreşedintelui PSD Cristian Diaconescu e o insulă pe verdeaţă pe acest sol betonat de certitudinile interesate ale politicienilor: „Votul obligatoriu nu este atât de nedemocratic cum ar părea la prima vedere. Poate fi o formă de reconsiderare a spiritului civic“.

Personalităţi cu o influentă notorietate publică (Victor Rebengiuc, Nicolae Manolescu, Cristian Tudor Popescu, Mircea Cărtărescu, Mircea Mihăieş) sunt preponderent împotriva introducerii votului obligatoriu, uneori însă cu nuanţări (Radu Cosaşu). Dezavantajele votului obligatoriu sunt, de altfel, mult mai numeroase: absenţa de la vot indică implicit un mesaj politic; sporeşte numărul voturilor incidentale, ca inconştientă reacţie de frondă faţă de forţarea electorului de a merge la urne; cetăţeanul ar fi constrâns să aibă o anumită opţiune politică; ar crea indispoziţii penalizarea neprezentării la vot, funcţională însă, între ţările membre ale UE, doar în Belgia şi Cipru, dar şi acolo mai mult simbolică, cu excepţia cazurilor în care un cetăţean doreşte insistent să se legitimeze ca un absenteist rebel etc.

Avantajele introducerii votului obligatoriu, eventual pentru o perioadă determinată, îmi apar mult mai evidente tocmai pentru că iau în consideraţie traumele unei societăţi vlăguite civic şi ţintă a unui politicianism pe cât de agresiv, pe atât de incontinent. Andrei Pleşu: „Cred că e preferabil să consolidăm, prin lege, anemicul simţ civic autohton, decât să fim campionii absenteismului european“; „S-a spus că votul celor care merg la urne constrânşi e, oricum, nesemnificativ. Sunt de altă părere: chiar dacă o parte din alegători depun, intenţionat, un vot alb sau unul nul, vom avea o mai corectă imagine a ceea ce suntem şi a rezultatului electoral, decât încercând să ne imaginăm ce ar fi votat cei care n-au votat“.

Argumente în acelaşi spirit formulează şi Teodor Baconschi: „Până când democraţia românească va fi rodată, matură, inventivă şi autentică, prefer să ştiu că obligaţia civică de bază - votul - face obiectul unui imperativ legal“; convertirea greoaie la democraţie şi impetuoasa dependenţă de năravuri rele a unei vaste părţi a electoratului  îl îndrituiesc pe T. Baconschi să afirme că e „o cale (prea) lungă“ până la a lăsa „destinul României pe seama verdictului dat de populaţia rurală vârstnică şi de alţi compatrioţi mânaţi la secţii pe bază de ţuici, mici, promisiuni oligofrene sau ameninţări în clasicul stil al partidului unic“.

Votul obligatoriu ar zgâlţâi din temelii societatea resemnată, abulică, sălbăticită, iresponsabilă, necoaptă, anarhică, captivă, dogmatică. Ar pune pe toată lumea în dispozitivul exprimării serviciului civic fundamental: votul. Ar responsabiliza un electorat care, conştient că urmează să voteze, e de presupus că va analiza cu un plus de exigenţă ofertele politice. Ar putea da substanţă angajamentelor electorale, condensând agenda candidaţilor şi despovărând-o de obsesia captivării şi a atragerii spre urne a unui electorat oricum obligat să voteze. Ar scoate la iveală tot ceea ce avem şi ar arăta, simplu şi transparent, pe ce lume ne aflăm. Nu e destul?