Adevarul.ro

Premiul Nobel nu se dă neapărat pentru cuminţenie demagogică sau pentru experimentalisme şui. Se poate da şi pentru autenticitate.

Mi s-a întâmplat, nu o dată, să fiu contrariat de criteriile după care se decid laureaţii premiului Nobel pentru literatură. Mi se păreau fie nedrepte (după cum nedrepte mi se păreau o serie de eclatante omisiuni), fie strict conjuncturale, dictate de criterii exterioare domeniului. Încet-încet, am început să cred că, pentru a fi selecţionat, trebuie să ilustrezi o anumită orientare politică, să te încadrezi într-o modă ideologică rentabilă, să corespunzi unor standarde de „actualitate“, sau unor calcule statistice. Cu Herta Müller „socoteala de-acasă“ n-a mai funcţionat. Era, atât cât o cunoşteam, genul de om şi de scriitor pe care marele juriu de la Stockholm nu-l validează. De ce? Pentru că nu spune niciodată „ce trebuie“. Nu ştie limbajul amabilităţii ipocrite, nu adoptă atitudini corect şi cochet politice, dă, suverană, cu bâta-n baltă şi cu oiştea-n gard.

E adorabilă şi iritantă la culme. Spune lucruri care „nu se spun“, insistă obsesiv asupra adevărurilor neconvenabile şi nu-şi cântăreşte cuvintele în funcţie de interlocutori, de împrejurări, de reguli formale. E un perfect exponent a ceea ce aş numi sălbăticia adevărului. Totul pe un fond de candoare absolută, de timiditate cronică, din care orice pompă didactică, orice aroganţă sunt excluse. Adevărul e, pentru Herta Müller, o specie a dreptăţii, un exerciţiu de maximă, necomplezentă, sinceritate. În chiar justificarea premiului pe care l-a primit apare cuvântul „francheţe“.

E francheţea care o face să apere public România când i se pare că trecutul ei recent nu e cunoscut şi valorizat în Vest aşa cum se cuvine, dar care o face, de asemenea, să condamne viciile inerţiale ale României, incapabilă să se reformeze, să se purifice, să-şi regăsească demnitatea. Aceeaşi francheţe o face să declare, fără menajamente abile, că bestialitatea comunistă nu e mai prejos decât cea nazistă, că îndelunga tăcere a lui Günter Grass cu privire la tinereţea sa SS nu e în regulă şi nu se potriveşte cu zelul său social-democrat, sau că nu poţi combate Securitatea folosind chiar cadre ale ei.

Un astfel de om stârneşte mai curând antipatie: e clar că nu poate fi domesticit cu discursuri rezonabile, cu premii impozante, cu o tenace sofistică a „nuanţelor“. Or, iată că i se acordă premiul Nobel. Vasăzică, se poate! Nu trebuie neapărat să fii conform cu moravurile curente ca să fii onorat la nivel suprem. Premiul Nobel nu se dă neapărat pentru cuminţenie demagogică sau pentru experimentalisme şui. Se poate da şi pentru autenticitate. Şi pentru simplul şi purul talent.

Reacţiile româneşti la premiul Hertei Müller au fost... specifice. Românii au obiceiul să-şi jelească soarta crudă când nu capătă recunoaştere universală, iar când unul din ei o capătă se enervează. De ce tocmai el, sau tocmai ea? Unii s-au exprimat deja contondent la adresa laureatei, alţii şi-o revendică patriotic, chiar dacă până de curând au ignorat-o, sau au tratat-o cu răceală. Să nu ne îmbătăm cu apă rece: Herta Müller e o scriitoare germană. Ea a câştigat o înaltă distincţie pentru limba în care a scris. Din fericire însă, substanţa scrisului ei e faptul de a fi trăit, până în 1987, în Banatul românesc, devenit, prin energia ei tenace, personaj de roman. Absurdul sângeros al unei dictaturi comuniste e azvârlit, astfel, în obrazul întregii lumi, iar lumea, încă ezitantă, uneori, cu privire la componenta sinistră a stângii extreme, se lasă convinsă, ba chiar reacţionează printr-o nobilă plecăciune. Vasăzică se poate!