Amintiri din Piaţa Universităţii

Ieşise din casă la cumpărături şi s-a abătut să înjure puţin comunismul.

Au trecut 19 ani de la mineriadă. Am fost pe stradă în acele zile. Au fost înspăimântătoare. Doar în cele de la sfârşitul lui decembrie 1989, am fost mai aproape de moarte. Primăvara anului 1990 mi-am petrecut-o în Piaţa Universităţii. Aveam plete şi umblam cu „Jurnalul Filosofic” al lui Constantin Noica în buzunar. Rămăsesem de curând şomer. Institutul de Proiectări Bucureşti decisese să renunţe la serviciile mele de muncitor necalificat. Mă pregăteam, ca toată lumea, să dau la „Filosofie” sau la „Drept” după ce picasem de trei ori la Politehnică. Aveam 22 de ani.

Cum a zis Ion Iliescu, eram un „golan” şi îmi amintesc cu drag acele vremuri. Şi azi cred că România s-a schimbat fundamental în cele trei luni de Piaţa Universităţii. Discursurile de la balcon au funcţionat ca o injecţie cu noi valori şi libertate.

În ziua de 13 iunie mă aflam la intersecţia străzilor Academiei cu Ion Câmpineanu, în apropierea Universităţii. Alături de câteva sute de oameni alergam spre trupele de jandarmi. Pentru ca apoi, jandarmii să ne alerge pe noi. Nu mai ţin minte ce-am făcut ieri, dar acele zile mi-au rămas întipărite în creier de parcă ar fi fost ars cu fierul înroşit în foc. Aerul era bântuit de fumul autobuzelor arse în apropiere. Începuse să picure, dar ploaia n-a ţinut prea mult. Printre noi erau câţiva agenţi provocatori care aveau capetele acoperite cu căşti de motociclist şi în mâini ţineau bâte. Erau cei mai violenţi. Mulţimea se lua după ei şi ataca jandarmii. Aceştia ripostau. Am avut grijă să nu fiu prins între linii şi să nu cad zdrobit de bastoane, dar în jurul meu erau oameni care se prăbuşeau. Ţin minte figura speriată a unui bărbat de 60 de ani care alerga lângă mine. La un moment dat, a fost ajuns de un militar şi lovit cu bastonul în spate. A căzut, iar privirea lui prăbuşită cerea ajutor. N-am putut să fac nimic. Alergam. Avea o plasă în mână. Probabil ieşise din casă la cumpărături şi s-a abătut să înjure puţin comunismul, nimerind în mijlocul vâltorii.

Printre noi circulau zvonuri că Marian Munteanu a fost omorât, că se fac arestări şi că toţi cei care au călcat cel puţin odată în Piaţă vor fi închişi. A doua zi au venit minerii, dar m-am ascuns la un prieten. Am ieşit pe 15 iunie din nou pe stradă să aflu ce s-a mai întâmplat. Ziarele de opoziţie fuseseră închise. Am fost fugărit de „oameni de bine” şi de mineri. S-au luat de mine pentru că eram suspect. Aveam plete.

Au trecut 19 ani, iar pentru cei care s-au născut în 1990 ce s-a întâmplat atunci reprezintă cel mult o temă la istorie. Asta nu e rău, e rău însă faptul că, după atâţia ani, cei care i‑au asmuţit pe români împotriva românilor au rămas nepedepsiţi. Deşi fiecare dintre noi ştie numele vinovaţilor.