Turma, haita, stolul şi caracatiţa

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Înţelegem repede, uităm uşor, trecem pe deasupra lucrurilor şi nu prea suntem dispuşi să facem sacrificii.

„Cu ce Dumnezeu sunt mai buni americanii decât noi, europenii?“ Această întrebare retorică mi-a adresat-o odată, demult, acum aproape 30 de ani, cu puţin timp înainte de a muri, academicianul arhitect Octav Doicescu, cel pe care noi toţi în şcoala de arhitectură îl numeam cu drag şi cu respect „profesorul“ sau „moşul“. Atunci venise pentru ultima oară la şcoală. Ne-a vorbit multe despre arhitectură, istorie, întâmplări trecute. Ne povestea despre expoziţia internaţională de la New York din 1938, unde construise pavilionul românesc pentru care i se decernase titlul de cetăţean de onoare al oraşului. La recepţia organizată de reprezentanţii României, Maria Tănase a cântat, printre altele, „Saltă ţaţo curu’ zvelt“. Roosevelt se afla de faţă, aşa că marea noastră cântăreaţă a fost expulzată din America pe loc. Octav Doicescu a plecat cu ea acasă. Voia să scoată revista „Simetria“, ca prin cultură să se împotrivească totalitarismului care ameninţa să inunde Europa. Cu siguranţă era adevărat, dar plecarea avea legătură şi cu Maria Tănase.

Şi acum, după atâţia ani, mă urmăreşte întrebarea „moşului“, pe care mi-o pun şi atunci când mă gândesc la chinezi sau indieni. Henry Kissinger spunea că centrul de greutate al planetei, politic şi economic, se mută în zona pacifică. Între timp, Europa se transformă într-un muzeu. Bătrânul continent cu sistemele lui sofisticate de redistribuţie socială, având statul ca placă turnantă, este din ce în ce mai anchilozat şi incapabil de a se adapta.

Agenda de la Lisabona, cu toate deschiderile ei către libertatea pieţelor, a rămas mai mult pe hârtie de aproape 10 ani. Şi atunci, unde este locul nostru? Adoptăm mimetic modelul european, ne uităm mai departe, peste Atlantic, sau preluăm exemple ale tigrilor asiatici? Nu cred în niciuna dintre aceste ipoteze. În marea globală trebuie să fim diferiţi pentru a avea succes. Avem nevoie de un model propriu, bazat pe tradiţia, istoria şi cultura ariei noastre de civilizaţie. Sigur că principiul de bază nu poate fi decât libertatea absolută de întreprindere, de posesie şi expresie, iar statul trebuie să devină minimal, menţinând doar ordinea şi libertatea competiţiei.

Dincolo de asta, însă, avem o personalitate a noastră. Înţelegem şi uităm repede, trecem pe deasupra lucrurilor şi, chiar dacă meşterul Manole şi-a zidit nevasta, nu prea suntem dispuşi să facem sacrificii. Suntem creativi, deşi uneori ne folosim această calitate pentru a ne dovedi doar şmecheri. Ne entuziasmăm uşor şi de aceea, prin accident, ajungem să fim guvernaţi de proşti. Suntem individualişti şi gospodari, dar şi deschişi către lume. Curtea, prispa şi interiorul casei tradiţionale sunt trepte între spaţiul public şi privat. Comparaţi toate acestea cu arhitectura orientată spre interior a tuturor celorlalţi central-europeni. Ar trebui să ştim să folosim modelul social reflectat în arhitectura tradiţională şi totuşi nu o facem. Românul spune „lucrez pentru cutare“ şi nu „I am with this company“ (sunt cu această companie), aşa cum o fac anglo-saxonii. În corporaţiile româneşti, mici şi mari, modelul turmei conduse de ţap, măgar sau cioban e mult mai prezent decât cel al haitei în care competiţia creează ierarhia, cel al stolului, în care reguli simple dirijează mişcarea întregului, sau cel al caracatiţei, în care fiecare parte se mişcă independent spre binele întregului. Are sistem nervos, dar nu şi creier. Turma are un singur creier, al şefului.

Când vestitul manager Jack Welch vorbea despre cei 4 E şi un P ca fiind criteriile după care îşi alege colaboratorii – să aibă energie, să transmită energia şi celorlalţi, să canalizeze energia şi să definească scopul pentru care ea este folosită, toate acestea nefiind posibile fără pasiune, vorbea de fapt despre transformarea turmei într-unul dintre celelalte trei modele. Definea totodată liderul care inspiră spre deosebire de managerul care conduce. România are nevoie de lideri în toate domeniile, dar mai ales de oameni care să îşi pună energia în comun.

Deocamdată parcă am rămas tot la o frază a lui Octav Doicescu, a cărui casă am cumpărat-o la vreo 20 de ani după discuţia relatată la început şi căreia i-am pus o placă de marmură pe care scrie: „Locuitorii acestei cetăţi, deasupra proprietăţilor individuale, au o proprietate comună: frumosul“. Din păcate, nu e suficient să avem doar atâta în comun.

Economie



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite