Toni Grecu: „Politicienii mi-au luat pâinea“

Fondatorul Grupului „Divertis”, Toni Grecu, spune că satira politică a fost înlocuită de prestaţia aleşilor poporului, realitatea depăşind cu mult parodia comedianţilor

Inginer de profesie, dar cu un simţ al umorului ieşit din comun, Toni Grecu a smuls hohote de râs românilor în momentele cele mai dificile ale ultimelor decenii – la sfârşitul dictaturii comuniste şi în perioada tranziţiei. Ieşit puţin din „casa Divertis” pentru a vedea din afară ce a construit până acum, Toni Grecu a vorbit „La masa Adevărului” despre starea actuală a societăţii româneşti şi a celor care ar trebui să ne fie modele. Liderul de necontestat al grupului „Divertis” constată cu amărăciune că ne parazitează o clasă de mitocani îmbogăţiţi şi că politica autohtonă a generat personaje cu exagerat de mult umor involuntar.

CARTE DE VIZITĂ

•    S-a născut la 10 decembrie 1959.
•    A absolvit Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii (1984).
•    A făcut armata la Brăila.
•    A înfiinţat Grupul umoristic „Divertis” (1981) pe care l-a condus vreme de 27 de ani.
•    A debutat ca dramaturg în 1988 cu piesa „Astă seară stau acasă”, jucată la Teatrul Mic.
•    Este căsătorit şi are un copil.

-    Adevărul: Care este cea mai interesantă poveste pe care v-o amintiţi din studenţie?

-    Toni Grecu: Sunt atâtea de spus... Am avut toată paleta posibilă şi imposibilă de cenzură.

-    Nu au încercat comuniştii să vă strecoare un securist în grup?

-    Nu ştiu, nu am fost la CNSAS. Cred că nu, Doamne fereşte! Am avut intenţia să mă duc la ăştia, să depun o cerere şi mi-a fost frică. Pentru că eu am auzit un lucru: în 1984, imediat după ce am terminat facultatea, am fost repartizat la Bacău. Repartiţia era pentru telefoanele din Bacău, dar de fapt erau telefoanele din Comăneşti şi am ajuns într-un loc de nu pot să vă povestesc.

Nu m-am oprit din relaţia cu colegii, am continuat să fac spectacol, fugeam de la serviciu. Fiind stagiar, nu prea ne băga nimeni în seamă. Stăteam acolo într-un birou şi ţin minte, ca eveniment „important”, că au adus toată poşta din Bacău la cules porumb. Eu purtam barbă pe atunci şi, când m-am întors de la cules, aveam pănuşi prin barbă. M-am bărbierit şi n-am mai purtat barbă niciodată de atunci.

Era o foarte mare batjocură la adresa absolvenţilor de facultate sau la adresa oamenilor care au făcut şcoală. Eu vă spun fără să exagerez că am făcut şcoală adevărată, am terminat cu medie mare, mi-am bătut capul. Am scris în perioada aceea o scenetă care se chema „Acolo timpul se măsoară în metri cubi”.

Era vorba de construcţia unui baraj, făcând un foarte mare mişto la adresa pieselor de teatru inspirate din activitatea proletariatului. Era un text de vreo 7-8 pagini şi era o băşcălie grozavă la adresa modului în care se scria şi se făcea dramaturgie contemporană, inspirată din realităţile societăţii socialiste multilateral-dezvoltate.

Am aflat acum 2 ani că, după ce am plecat de la Bacău, au fost chemaţi oameni din biroul în care lucram să dea cu subsemnatul la Securitate şi să relateze ce dialoguri aveam eu cu ei şi ce bancuri spuneam şi ce texte scriam. Am avut pe urmă pe cineva care m-a urmărit, pentru că aveam inconştienţa să scriu glume politice. Un om tânăr nu avea nicio treabă cu politica. Era o joacă extraordinară, era inconştienţă pur şi simplu.

„Înainte de `89 ura nu era disipată ca acum”

-    Se râdea mai bine înainte de ‘89 decât se râde acum?

-    Se râdea apăsat şi după colţ, cu mâna la gură – întotdeauna se râde mai bine cu mâna la gură decât cu gura mare, cu hăhăituri, fără nicio limită. Acolo, umorul avea la bază aluzia. Omul inteligent căuta o sursă în orice cuvânt care se spunea pe scenă. Lucrul ăsta era la modă în Bucureşti, în sălile de teatru. Puneţi-l pe Tocilescu să vă povestească ce putea să facă dintr-un Shakespeare. Strecura o vorbă, un gest, se uita Hamlet într-un fel – „E ceva putred în…”, şi nu mai zicea nimic şi se rupea sala de râs.

-    Era publicul mai educat?

-    Ei, nu, aşa era contextul şi toţi aveam o singură ţintă în ceea ce priveşte ura. Ura nu era disipată ca acuma, la câte partide şi la câţi fraieri conduc ţara asta. Pe cine să urăşti, pe Băsescu, pe Tăriceanu, pe Vadim? Câtă ură poţi să ai în tine ca să-i urăşti pe toţi la fel?

Acolo era totul concentrat, era un target, 20 de milioane de oameni croiţi pe unul singur! Mi se face şi acum pielea de găină când mă gândesc ce reacţii puteau să aibă oamenii la spectacolele pe care le făceam şi la glumele, la şopârlele pe care le strecuram.

De exemplu, în 1983 eram la Festivalul de umor studenţesc de la Iaşi unde evoluam în festival. Cenzura nu era aşa de puternică, era mai molcuţă. Unii de la Baia Mare au venit cu o secure pe scenă şi spuneau: „Unii dau cu securea şi unii sunt securişti”. Să spui asta în 1983 pe scenă nu e o glumă.

„Făt-Frumos şi Mariana Cosânzeana”

„Aveam textul «Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana» şi cenzorul, omul care ne-a citit textul, a tăiat «Ileana» şi a pus alt nume. Ăsta era basmul pe care-l ştim toţi din copilărie! Şi ne-a spus că nu e voie, că «Făt-Frumos» poate fi interpretat ca fiind «tovarăşul», iar Ileana e «Ileana». Ne-am dus pe scenă şi am spus: «Acum vă povestim basmul „Făt-Frumos şi Mariana Cosânzeana”!». S-a rupt sala de râs. Dacă spuneam «Ileana» nu se cupla, dar spunând «Mariana Cosânzeana» a fost pericol. Şi aici era vorba despre un cuplu de tineri care pornesc pe cărările vieţii şi ajung la final. Publicul se distra, dar eu m-am prins că ceva nu e în regulă şi, ştiind ce replică vine la final, trebuia să-i suflu colegului meu Doru Antonesei, care era la al treilea microfon, să nu mai spună finalul. Acesta era cam aşa: «Şi aşa au trăit mulţi ani fericiţi, dacă n-or trăi şi astăzi, respectând întru totul vorba strămoşească: „Viaţa lungă, sărăcia poporului”». A spus-o decis, hotărât. Îi curgea transpiraţia pe frunte. Reacţia sălii a fost de mormânt. Eu unul, cu Florin Constantin şi Doru Antonesei, n-am suficiente cuvinte să vă spun ce am simţit în clipa aceea pe scenă. După vreo 3-4 secunde au început hohote răzleţe, iar apoi oamenii băteau din picioare, nu mai aplaudau. Nu am fugit, am stat un pic acolo şi, când a început toată forfota aia, am ieşit afară că ne-am prins că e naşpa rău, rău de tot. Am câştigat locul întâi şi a fost al doilea premiu pe care l-am câştigat. Primul a fost la Festivalul „Constantin Tănase” de la Vaslui.”

Cenzorul ne-a spus că „Făt-Frumos” poate fi interpretat ca fiind „tovarăşul”, iar Ileana e „Ileana”. Ne-am dus pe scenă şi am spus: „Acum vă povestim basmul «Făt-Frumos şi Mariana Cosânzeana»!” S-a rupt sala de râs.

„Am înţeles că Nicu Ceauşescu ţinea spatele organizaţiilor studenţeşti”

-    Aţi avut curaj înainte de `89.

-    Nu, curaj nu, era o inconştienţă, ne jucam, era incitant.

-    Ştiaţi ce puteaţi păţi?

-    Da, ne-am asumat. Era o inconştienţă legată de faptul că ne expuneam cu astfel de lucruri în faţa publicului, dar ceea ce scriam nu era inconştient, era perfect asumat.

-    Nu v-a chemat nimeni să vă spună: „Tovarăşul Grecu nu se poate aşa ceva!”?

-    În perioada aceea cenzura la studenţi era un pic mai relaxată. Câtă vreme rămâneai în spaţiul studenţesc, în festivaluri studenţeşti, te lăsa să respiri. Am aflat după mulţi ani de zile că această casetă cu tot festivalul a ajuns la Nicu Ceauşescu. Nu sunt sigur, nu am dovezi, dar am înţeles că Nicu Ceauşescu ţinea spatele organizaţiilor studenţeşti şi din cauza lui era treaba mai lejeră.

-    De ce credeţi că acum publicul nu pare să mai digere umorul de calitate?

-    Nu, nu, îl digeră, dar acum publicul este furat de peisaj. Sunt foarte multe lucruri care-i distrag atenţia şi îl agită. Uitaţi-vă câte programe sunt pe cablu, la cifrele de audienţă care se prăbuşesc realmente în fiecare an. Grupul „Divertis” a avut singura emisiune care a crescut în audienţă din 2007 în 2008. Asta este o performanţă extraordinară dacă nu faci compromisuri, glume „groase”, cu porcării.

-    Dar, vedeţi, publicul rezonează foarte mult cu stilul acesta de a face umor de calitate îndoielnică.

-    Să ştiţi că lucrurile s-au mai schimbat. Nu mai e ca acum 5-6 ani. Atunci era la modă asta, dar lucrurile au mai evoluat.

-    Pe ce post mai putem râde, uitându-ne la televizor, dacă facem abstracţie de „Divertis”?

-    Cred că la OTV se poate râde în continuare. Eu am văzut vreo două secvenţe cu Magda Ciumac, care nu pot fi depăşite. Aia e comedie naivă, directă, nu e falsă, e naturală.

„În ultimii zece ani a apărut o clasă de mitocani îmbogăţiţi”

-    Care e profilul românului de azi în viziunea dumneavoastră?

-    Este foarte confuz. Schiţa asta, dacă ar fi s-o faci, ar trebui s-o faci cu mâna tremurândă, nu e o schiţă pe care s-o trasezi în linii ferme şi să spui: „Uite, ăsta este!” Este o tranziţie care ne atacă sub toate aspectele şi ceea ce e mai grav este dorinţa omului de a părea ceea ce nu e. Şi aici mă refer la proaspăta clasă de mitocani îmbogăţiţi apărută în ultimii zece ani. Nu vorbesc de miliardari aici, ci de ăştia mai mărunţei care nu mai respectă nimic şi pe nimeni, norme, bun-simţ, politeţe. Respect nu există pentru ăştia. Pe mine mă deranjează cel mai tare şi mă izbesc de problema asta când merg cu maşina pe stradă.

-    Sunteţi privilegiat, totuşi, pentru că lumea vă cunoaşte…

-    Nu vă puneţi... Dacă e să vă intre în faţă, nu mai ţine cont de nimic. Şi am aflat care este secretul. Doi francezi au explicat de ce se circulă aşa în România. Au spus că este prima generaţie de şoferi care au maşini mai bune. În anii ’70, în Franţa au apărut maşinile cu motoare mai bune şi a fost dezastru.

Au murit zeci de mii de oameni din cauza inconştienţei şi a dorinţei de a-şi arăta forţa. Traversăm aceeaşi perioadă. Cum se spunea pe vremuri: ei sunt cei cărora le cântă greierii în crăpăturile călcâielor şi le curge ţărâna din buletin. Asta e prima generaţie de „loganişti” sau de şoferi care conduc maşini mai bunicele aduse de prin Germania. De asta se întâmplă ceea ce se întâmplă.

-    E mai uşor de făcut emisiuni de divertisment pentru un public ca acesta?

-    Sunt mult mai ieftine. Nu te costă scenariul, în primul rând. Sunt nişte sinoxisuri, intră cântăreţul cutare cu banda şi cântă trei minute, este prezentat unul şi spune ceva, dar nu sunt promptere. La Divertis, de opt ani de când facem televiziune, se scrie totul la virgulă. Bineînţeles, se iese din context atunci când se improvizează, dar baza e ceea ce se scrie.

-    Aveţi texte nepublicate, proiecte, încercări?

-    Nu, eu sunt mai mult moderator. Actor nu pot să spun că sunt, pentru că nu mi-a plăcut niciodată chestia asta. Îmi place foarte mult să spun monologuri, să scriu glume.

„Mie îmi place Elena Udrea”

-    Aţi putea modera un talk-show politic cu personaje reale? V-aţi gândit vreodată la treaba asta?

-    M-am gândit la treaba asta. Aţi anticipat o chestie foarte tare. Dar n-o s-o fac... Nu pentru că nu ar fi în sfera mea de activitate să fac treaba asta.

-    Vă tentează?

-    Doar din perspectiva divertismentului. Eu nu sunt analist politic şi nu sunt specialist în asta. Mi-ar plăcea să port discuţii pe teme concrete, cu oameni concreţi, dar nu pot să-mi permit să sar gardul într-o altă curte.

-    Credeţi că politicienii ar vrea să vină la un talk-show moderat de dumneavoastră?

-    Să ştiţi că am avut mari probleme. În ultimele două sezoane făceam rubrica de invitat de la sfârşitul fiecărei emisiuni. Au venit Elena Udrea, Marian Vanghelie, Adriean Videanu, dintre politicieni. A foarte greu... N-am putut să-i convingem să vină pe Tăriceanu, pe Blaga.

Era campanie electorală şi le-a fost teamă, nu au vrut să se expună. Dacă te expui într-o emisiune de tipul ăsta, tu, politician, câştigi de 100 de ori mai mult decât la o emisiune la un post de ştiri, unde vorbeşti încruntat despre marile probleme ale oraşului.

Populaţia este mult mai interesată să descopere un om într-o situaţie inedită şi să-l vadă cum se descurcă când i se pun altfel de întrebări decât alea pe care le ştie toată lumea. E altfel, politicienii se feresc, sunt foarte atenţi.

-    Ce părerea aveţi despre femeile din politica românească?

-    Mie îmi place Elena Udrea. Să subliniaţi asta! Femeia asta a apărut să tricoteze un fulăraş la o emisiune de duminică după-amiaza şi toată presa din România a vorbit două săptămâni despre chestia asta. Numai un animal politic inteligent poate să facă aşa ceva.

Populaţia nu votează un necunoscut. Îl votează pe ăla pe care-l ştie de la televizor. Elena Udrea este un politician foarte bun din punctul ăsta de vedere, al expunerii. Nu mă puneţi să vorbesc despre altele, nu ştiu, nu mă bag, dar pe expunere este brici. Lavinia Şandru este o femeie care se zbate, dar nu reuşeşte să ajungă la rezultatul pe care şi-l doreşte. Mă uit la ea, dar nu pot să zic că sunt foarte impresionat. Adriana Săftoiu îmi place. Eu pe ea aş pune-o ministru de Interne.

Este sora Diesel, şi după ce ar fi o perioadă ministru de Interne aş pune-o prim-ministru. Această femeie este o femeie super, ştie măsura, nu spune prostii, e sobră şi atacă, dacă e cazul, cu măsură. Mie îmi place de ea. Nu am înţeles de ce s-a despărţit de Traian Băsescu şi a plecat de la Cotroceni, dar cred că are experienţă deosebit de mare, măcar din campaniile electorale pe care le-a făcut şi din toţi anii aceşti pe care i-a petrecut în preajma lui Traian Băsescu.

Asta este părerea mea de telespectator. Mona Muscă eu cred că e o victimă a unei manipulări grosolane şi ordinare. Dar oricât de grosonală şi ordinară ar fi o manipulare, dacă face o victimă înseamnă că şi-a atins scopul. Deci mecanismul acesta funcţionează. Despre Ana Birchall nu ştiam nimic până acum… A trecut prin faţa ochilor mei şi m-a surprins, dacă putem să spunem aşa. Este o prezenţă meteorică.

Elena Udrea a apărut să tricoteze un fulăraş la o emisiune de duminică după-amiaza şi toată presa din România a vorbit două săptămâni despre chestia asta. Numai un animal politic inteligent poate să facă aşa ceva.

„Pulsul României poate fi luat dintr-un tren accelerat”

-    Care este sursa analizei politice pe care o faceţi pe umor? De unde vă inspiraţi, din discuţiile cu prietenii, din tramvai, de la piaţă?

-    Din tren. Dacă vreţi să luaţi pulsul României, urcaţi-vă într-un tren accelerat pe distanţa Bucureşti-Iaşi. V-o recomand pentru că este ruta mea preferată. Faceţi o dată la trei luni un drum, la clasa a II-a pe această rută. Trenurile accelerat au vagoanele acelea vechi şi murdare cu compartimente unde oamenii, vor-nu vor, socializează şi schimbă idei.

Cel mai frumos lucru era să stai în tren în compartiment şi să vorbeşti cu oameni veniţi de oriunde. Acolo, în accelerat, se simte pulsul neamului, acolo auziţi ce a făcut Băsescu aseară, cu cine s-a întâlnit Tăriceanu acum patru zile, de ce nu se măresc pensiile cu cât ar trebui, ce fac ruşii în Georgia, de ce nu se întoarce Basarabia în vechile graniţe ale României Mari, orice.

Pentru mine asta a fost o sursă de inspiraţie. Am mers foarte mult cu trenul. Acum merg, dar mai rar, şi nu mai am plăcerea aceea pentru că sunt vagoane lungi. Apropo de aceaste transformări pe care noi nici nu le băgăm în seamă. Trebuie să mă gândesc cu atenţie la ce se întâmplă în jurul meu şi să văd de ce nu mai îmi place să merg cu trenul, dar descopăr prea târziu.

Un alt lucru pe care l-am descoperit şi ţine de tranziţia noastră este legat de faptul că a dispărut armata, stagiul militar obligatoriu. Odată cu dispariţia armatei s-a întâmplat un fapt foarte, foarte grav - a dispărut cântecul de cătănie, folclorul bazat pe armată şi pe mersul în armată.

De pe vrema lui Basarab I, de la 1330, şi până acum doi ani, românii au făcut armata şi nişte americani au venit şi au spus gata, să fie profesionişti. O să ne ducem peste ani de zile la Muzeul Satului sau la Muzeul Ţăranului Român să cumpărăm CD-uri cu cântece de cătănie, să le punem la nepoţi sau la strănepoţi. Nu vor mai înţelege ce e aia armată.

„Armata era o şcoală a vieţii în care tânărul lua contact cu prostia în stare pură, activă şi violentă.”

-    Ce vă amintiţi din armată?

-    La Brăila am făcut-o. Ar trebui să facem un ziar întreg să vă povestesc întâmplări din armată. Armata, la vremea aceea, era o şcoală a vieţii în care tânărul lua contact cu prostia în stare pură, activă şi violentă. Lăsând de-o parte că se întărea fizic, era pus să muncească, să se scoale de dimineaţă, să aibă responsabilităţi, să se spele, să se îngrijească. Era prima lui ieşire din familie şi trebuia să devină bărbat.

Dar acolo, şcoala vieţii pe care o reprezenta armata a lăsat urme adânci în mine, în ceea ce se cheamă prostia omenească. Eu am văzut-o în toată plenitudinea ei, de la aia răutăcioasă până la aia nevinovată. Nu am mai trecut printr-o astfel de experienţă, nici măcar asemănătoare. Cred că pentru mulţi tineri din ziua de astăzi e păcat că nu se mai face armata, doar din perspectiva aceasta.

-    Mulţi au clacat psihic, nu au rezistat regimului cazon...

-    Da, s-au împuşcat în cap, dar peste tot în lume e aşa. Eu am fost locţiitor de comandant de pluton. Pentru mine şi colegii mei, armata a fost o foarte mare distracţie. Caporalii luau „pufanii” sau „pufarezii”, băieţi care abia intraseră în armată, şi îi umileau. În primul ciclu trebuia să fii umilit.

Erau nişte dormitoare la nivelul pământului, cu geamurile jos, la un metru şi jumătate de pământ. Caporalul se ducea în interior, se aşeza în dreptul geamului, iar „pufarezu” sau „pufanu” lua o creangă dintr-un pom şi, pitit pe sub geam, trebuia să treacă prin dreptul acelui geam cu creanga, ca să-i dea senzaţia caporalului aflat înăuntru că merge cu trenul, că vedea copacii din tren şi se ducea acasă.

-    Şi-au pierdut românii din reperele umoristice?

-    Şi divertismentul se transformă odată cu tot ce e în jur. Nu poţi să păstrezi în panoplia de subiecte lucruri care nu mai sunt interesante pentru public.

Ca să ai succes, trebuie întotdeauna să parodiezi sau să persiflezi personaje care sunt în atenţia publicului, personaje foarte cunoscute, nu oameni care sunt în linia a doua sau a treia. În România nu mai funcţionează sitcom-urile, umorul fără miză. Toate televiziunile mari au renunţat la acest gen de comedie. Am constatat că oamenii sunt interesaţi de lumea politică şi mai nou de lumea mondenă.

„Secretul mondenităţii e să nu ai simţul ridicolului”

-    Avem lume mondenă?

-    Hai să fim serioşi, despre ce mondenitate vorbim? E o lume mondenă şi în Pakistan. E lume mondenă, dar la nivelul lor.

-    Are simţul ridicolului lumea mondenă de la noi?

-    Dacă ar avea nu ar fi mondenă. Tocmai ăsta e secretul mondenităţii - nu trebuie să ai simţul ridicolului. Cine are simţul ridicolului e foarte atent cu expunerea, stă în banca lui. Mondenii trebuie să aibă bani, să facă fiţe.

-    Şi fotbaliştii noştri au pretenţii de mondeni.

-    Săracii... Aşa cum e şi normal, lumea mondenă nu are consistenţă, dar e bună pentru că se umplu cu ea ziarele de specialitate.

-    Fotbaliştii şi cântăreţii noştri sunt mai deştepţi decât ai lor, în Vest?

-    Acolo mondenitatea e o industrie. La noi, mondenitatea e o fiţă şi atât. Acolo totul se calculează pentru că se scot bani grei din asta. La noi, mondenitatea e întâmplătoare. Umblă unii cu nişte aparate de fotografiat, pozează pe alţii, mai mult sau mai puţin interesant. Când te duci în ţările din afară, unde viaţa mondenă are la bază o industrie a filmului, a divertismentului, lucrurile stau cu totul altfel.

-    În câte zile aveaţi o ediţie „Divertis”?

-    Două ediţii se fac în 10 zile. Lucrăm continuu, fără pauză, din momentul în care începe sezonul şi până se termină. Procesul de producţie este de aproximativ zece zile, deci din două în două săptămâni se trag două emisiuni.

-    Care vi se pare mai atractivă - munca pe stradă sau cea din studio?

-    Pe stradă mai puţin... Omul de pe stradă se inhibă în faţa microfonului. Cetăţeanul român când vede un microfon i se pune o ceaţă pe ochi şi un fermoar la gură. În afară de mormăieli mai poate să spună că preţurile sunt mari şi că vrea pensii. Foarte rar găseşti oameni dispuşi să vorbească liber. Când am făcut un vox în New York pentru o emisiune pe care am difuzat-o în 2004, am rămas stupefiat cum vorbeau oamenii ăia. Aveau chef să stea de vorbă şi îi întrebam despre România şi despre NATO în buricul oraşului. Acolo e o educaţie mult mai consistentă în raport cu ideea de microfron şi de televizor.

-    A fost inhibat vreodată grupul dumneavoastră de faptul că are program la televiziunea lui Dan Voiculescu?

-    Niciodată, absolut niciodată. Voiculescu este personaj în programul de desene animate. Nu l-am putut parodia pe Dan Voiculescu din cauză că nu avem un actor care să semene cu el, cum avem în cazul lui Ion Iliescu, a lui Emil Constantinescu etc. Nu poţi să evoluezi dacă nu ai suport vizual.

-    Aţi fost supuşi, după `90, presiunilor politice?

-    Nu. Doar la TVR când ne-au scos de pe post, în anii `94-`95. Nu ştiu dacă asta e presiune, dar ne-au spus „Salut! Avem altă treabă!”.

-    V-aţi gândit să plecaţi din ţară înainte de ’89?

-    Nu, nu sunt temerar, nu sunt un curajos, nu sunt aventurier. Nu am fost tentat niciodată.

-    Nici după?

-    Niciodată n-am vrut să plec. Ce faci cu glumele în străinătate?

-    Cum au fost spectacolele pe care le-aţi susţinut în Canada, în diaspora?

-    Amintiri ca la spectacolele din America şi din Canada mai rar. A fost impecabil!

-    Dar în Italia şi Spania nu aţi avut spectacole?

-    Nu, nu e în targetul nostru. Acolo merg Adi Copilul Minune, Guţă.

-    La umorul dumneavoastră, pe stradă se reacţionează cu violenţă. Oamenii care în diverse situaţii de viaţă reacţionează cu umorul pe care îl cultivaţi sunt victime sigure. Nu aţi resimţit faptul că vi s-a restrâns segmentul de public în ultimii ani?

-    Cum să nu simt aşa ceva, n-ai cum să nu resimţi. La fel ca ţara, şi poporul divertismentului este în această tranziţie. Nu sunt aşezate lucrurile şi se vor aşeza în momentul în care se va aşeza piaţa televiziunilor. Pe piaţa televiziunilor este o degringoladă totală. Sunt zeci de posturi de televiziune care transmit aproape nimic sau lucruri fără nicio importanţă şi care totuşi rezistă. Când o să văd primul faliment important atunci o să zic – da, se întâmplă ceva, înseamnă că se maturizează publicul. Deocamdată nu se maturizează, iar televiziunea este rentabilă în România, aduce bani. De ce? Pentru că sunt fraieri care se uită.

-    Urmăriţi cu plăcere vreo emisiune la televiziunile româneşti?

-    Cel mai mult mă uit la televiziunile de ştiri. Cred că 80% din timp televizorul din casă e deschis pe ştiri. Fac parte dintre cei puţini care se uită la acele posturi. La divertisment nu prea mă uit decât dacă sunt interesat. Unele filme artistice îmi plac, dar cel mai mult îmi petrec timpul la calculator.

Cel mai redutabil adversar

„Cel mai mare duşman al umorului de calitate este faptul că, în ultimii trei ani, s-a bagatelizat politica atât de tare şi s-a transformat într-o băşcălie atât de groasă încât, practic, ni s-a luat pâinea de la gură. Ne-am trezit că noi încercăm să parodiem nişte parodii - un lucru imposibil. N-ai cum să parodiezi parodii!”

„Spectacolul de divertisment a fost confiscat de politicieni”

-    Talk-show-ul politic a devenit mai amuzant decât o parodie?

-    Nu neapărat talk-show-ul, ci orice e „live” în politică. Nu ai cum să faci glume mai bune decât face Geoană când promite 25.000 de euro pentru fiecare dintre cei care revin definitiv în ţară. El e adevărat, e real. Eu dacă făceam o astfel de glumă cu un personaj care se cheamă Geoană, era o glumă proastă.

Unii râd, dar altora le mai îngheaţă râsul: „Unde naibii ajungem cu dilimanii ăştia?!”. Deci spectacolul de divertisment, la ora asta, în România, a fost confiscat de politicieni. Industria de divertisment politic e confiscată de politicieni. O spun pentru că m-am confruntat în realizarea emisiunilor din ultimii doi ani cu această problemă. Am constatat că facem glume mai slabe decât realitatea şi am fost obligaţi să abordăm chestiuni sociale, fără politicieni.

-    Deci Constantin Tănase, pe vremuri, avea materie primă serioasă de putea să facă show-ul pe care-l făcea?

-    Era un om foarte mare, nu ne putem compara pentru că el făcea pe o scenă de 60 de metri pătraţi ce fac acum 50 de televiziuni în România, într-un an de zile. Acest fenomen de acaparare a spaţiului de divertisment de către politic a început în anul 2004. El a fost iniţiat dinainte, dar acum e aproape desăvârşit.

Aproape că nu mai are rost să faci glume cu politicieni. Mie nu mai îmi vine să râd. Am rămas singurii sau printre foarte puţinii care mai abordează politica din punctul de vedere al sursei de inspiraţie. E foarte greu, iar programul de desene animate pentru mine este un debuşeu excepţional.

Acolo poţi să faci satiră politică într-un mod în care politicienii nu-l pot face încă. Adică acolo îşi pot scoate ochii, se pot decapita, pot exploda, lucru care e mai greu să-l vezi în televiziunile cu oameni.

Mie asta îmi face foarte mare plăcere. Să-l vezi pe Ion Iliescu în rolul caprei din basmul „Capra cu trei iezi”, iar cei trei iezi să fie Tăriceanu, Stolojan şi Geoană iar lupul cel rău Băsescu. E formidabil, e o glumă, n-are cum să nu te facă să râzi. E cel mai bun program de satiră politică, în opinia mea, în piaţa divertismentului din România.

-    Aveţi în minte trei politicieni care să aibă calităţi veritabile de actori de comedie?

-    Domnul Mircea Geoană este un foarte bun actor de comedie involuntar. Şi domnul Emil Boc. La cei „grei” nu mă bag! Un al treilea, ca să fac un echilibru, e Chiuariu de la PNL, care e un foarte bun purtător de mesaj umoristic involuntar. În privinţa actorilor politici voluntari, „tăticii” lor sunt nea Gigi Becali şi Vadim Tudor. Ei sunt imbatabili, sunt uriaşi. Vadim este spectacol curat. Cum să mai faci glume cu Vadim, cu Gigi Becali? Poţi să faci glume mai mari decât face Becali despre el, în faţa şemineului de aur?

-    Cu Vadim Tudor v-aţi întâlnit vreodată?

-    Nu, nu am avut ocazia.

-    Dacă ar fi să-i luaţi un interviu lui Vadim Tudor ce i-aţi spune?

-    Cred că el mi-ar lua mie. El este un actor, şi-a asumat treaba asta şi joacă rolul extraordinar de bine. Nu vedeţi, face absolut ce vrea. Balează dintr-o direcţia în alta, face piruete - e un superbalerin politic. Acum este pe lângă PDL, îl înjură pe Tăriceanu, este extraordinar. De aceea spun: nu mai e loc de parodie şi mă declar, într-un mod neoficial, în grevă de satiră politică.

Domnul Mircea Geoană este un foarte bun actor de comedie involuntar. Şi domnul Emil Boc. La cei «grei» nu mă bag!

BRIEFING

Cine trăieşte cel mai bine în România. Cei din conducerile marilor trusturi internaţionale care lucrează aici. De departe au respectul cel mai mare pentru că pupincurismul face parte din moştenirea genetică a poporului român. Dacă şeful e olandez, elveţian, american i s-a pus covorul roşu şi nu i se dă voie să coboare de pe el.

Bancul cu rotirea cadrelor. Un cetăţean mergea cu un sac în spate şi din 10 în 10 metri se oprea, lăsa sacul jos, şi-l bătea cu un par rău de tot. La un moment dat, cineva îl întreabă de ce bate sacul ăla întruna. „Păi e un sac cu şobolani şi de aia din 10 în 10 metri mă opresc, îi iau la bătaie, ca să-i rotesc în sac pentru că altfel stau într-un singur loc, îl rod şi fug”.

Despre stilul de viaţă occidental. Dacă-l obligi, românul se poate plia pe orice model. Este cameleonic, este şi inteligent. Sunt pline trusturile internaţionale de români în funcţii de vârf. Din punctul acesta de vedere nu cred că se poate opune cineva, cum nu se poate opune ca limba engleză să devină limbă mondială.

Despre tehnologie. Eu cred că internetul va avea cel mai greu cuvânt de spus în evoluţia gândirii şi spiritului uman. Totul se va reduce la monitor. Mă uit la mine: mă duc foarte rar la film, la teatru, dar stau cu ochii în chestia aia ore şi ore în şir pe zi, când aş putea să mă rup şi să zic gata. Ce am pierdut la televizor văd acolo şi cred că şi presa scrisă e într-o mare problemă cu chestia asta. Ca de altfel şi viitorul divertismentului de televiziune. Omul nu va trebui să aştepte duminica ca să vadă Divertis la 8,30 seara.

Oamenii „din umbră”. Sunt cei care ne-au chemat şi ne-au ţinut spatele să facem spectacole. În perioada de după Revoluţie, Cristian Ţopescu a fost persoana care ne-a dat semnalul să venim pentru prima dată la televizor. El este omul care ne-a deschis uşa Televiziunii Române în 1990. Urmează Adrian Sârbu, Marius Tucă şi Sorin Oancea.

„Vreau să văd «Divertis» şi din afară”

-    Se zvoneşte că vă întoarceţi cu Gyuri Pascu în „Divertis”?

-    Nu, nu am stabilit nimic. Gyuri este sub contract la Pro TV, face filmul „Vine poliţia” şi apare acolo. Nu ştiu cât durează contactul lui, dar orice e posibil. Grupul „Divertis” a rămas în structura lui normală, naturală.

Noi facem nişte emisiuni de televiziune, dar în afară de grupul „Divertis” mai sunt şi alţi oameni care evoluează. Grupul „Divertis” este un nucleu în jurul căruia evoluează şi alţi oameni importanţi care ajută extraordinar de mult la realizarea acelui produs. Trebuie, însă, să facem o distrincţie foarte clară între emisiunea de televiziune şi grupul „Divertis”. Emisiunea de televiziune este o distribuţie.

-    Ce veţi face acum, veţi pleca în vacanţă, vă veţi dedica altor proiecte?

-    Nu. Am mai multe lucruri de care ar trebui să mă apuc, dar nu pot să zic în secunda asta de ce anume. Trebuie să văd ce se întâmplă în jurul meu, cum evoluează sezonul „Divertis Mall”. Sunt foarte interesat să meargă cât mai bine cu putinţă pentru că eu sunt sub brand-ul ăsta. Ar fi anormal să spun că nu mă interesează.

-    Deci veţi urmări îndeaproape tot ce se întâmplă?

-    Da, absolut.

-    Nu v-a fost greu să vă retrageţi?

-    Am făcut acest gest extraordinar de greu pentru mine fiindcă am vrut să văd cum se vede „casa” şi din afară. Eu am stat înăuntru, numai înăuntru. Realmente vreau să văd construcţia „Divertis” şi din afară. S-ar putea să-mi ajute, s-ar putea să nu-mi ajute. Poate am făcut un gest complet gratuit sau care, din contră, să se transforme într-un soi de feedback, reacţie de care să mă folosesc şi să văd ce trebuie să fac mai departe. Am în cap nişte idei, nişte gânduri, nişte oameni. Nu stau eu ca o legumă!