- Vineri 10 iul 2009
Tăiem coada câinelui?
Atrăgea atenţia un titlu de pe prima pagină a ziarului „Financial Times“ de ieri: „FMI vede sfârşitul recesiunii globale“. Era citată o declaraţie a economistului-şef al FMI, Olivier Blanchard. „Vine relansarea, chiar dacă ea va fi foarte slabă“.
Optimiştii ar crede că vine peste tot, dar de fapt ea porneşte de la creşterile economice puternice în China şi India, de la accelerarea economiei japoneze şi de la previziunea unui uşor reviriment în SUA. Pentru Europa, scăderea ar fi de doar 0,3% şi pentru anul următor. Cifra este probabil mult prea optimistă. Sunt convins în continuare că factura crizei va fi plătită scump, mai ales de Europa de Est. De aceea m-am bucurat să văd că s-a declanşat din plin, în România, o dezbatere din ce în ce mai serioasă, deci mai pragmatică, chiar şi între politicieni, privind adevăratele măsuri anticriză.
Acum două săptămâni am publicat un articol despre zece măsuri de stimulare economică. Întrebarea care se vehiculează mereu este de unde vor fi compensate reducerile de venituri produse de stimularea fiscală. Dincolo de argumentul că o fiscalitate mai redusă înseamnă o bază de impozitare mai mare, şi nu presupune în mod necesar o scădere de venituri, statul român cheltuieşte de nebun cu o birocraţie excesivă.
Mai puţini bani pentru politicieni şi birocraţi înseamnă mai mulţi bani pentru economie. Astfel, statul român ar funcţiona mult mai bine decât acum dacă ar avea între 7 şi 12 ministere şi ar reduce la un sfert numărul de agenţii şi autorităţi naţionale a căror existenţă nu poate fi justificată. Ministerul Economiei, al Tineretului, al Turismului, al Muncii, al Sănătăţii, al Agriculturii, al Administraţiei, al Învăţământului sunt perfect inutile într-o ţară ca a noastră. Ele produc „politici sectoriale“ fără legătură cu viaţa reală, rezultat al reflexelor încă socialiste ale birocraţiei.
Coordonarea nu presupune existenţa unor instituţii centralizate. Descentralizarea decizională şi competiţia sunt sursa creativităţii eficiente. Într-un mecanism reglementat simplu, prin negociere între părţile implicate, societate civilă, autorităţi locale şi regionale, fonduri de pensii, case de asigurări şi altele, se obţin rezultate incomparabil mai bune în satisfacerea nevoilor cetăţenilor. În paralel este necesară dereglementarea, defrişarea hăţişului legislativ creat în ultimii 20 de ani sub presiunea celor mai diverse grupuri de interese speciale. Numai de la începutul anului au fost emise 240 de legi şi 74 de ordonanţe de urgenţă.
Excesul de legislaţie generează pagube uriaşe mediului de afaceri prin instabilitate. Toate capriciile legislative din miile de legi cu impact economic din ultimii 20 de ani au fost decontate din buzunarele plătitorilor de taxe.
Suntem pe primul loc în Europa în ceea ce priveşte costurile administrative. Suntem în coada clasamentului mondial al reglementării economice realizat de Banca Mondială la capitole precum înregistrarea proprietăţii, angajarea forţei de muncă şi plata taxelor. Izgonim investitorii prin barierele birocratice generatoare de corupţie.
Timpul necesar obţinerii aprobărilor pentru o construcţie este în medie de 243 de zile, faţă de 60 în Danemarca. Simpla înregistrare a unei proprietăţi se face în medie în 83 de zile, faţă de doar două în Suedia. Prejudiciul prin nerespectarea unui contract între părţi poate fi recuperat în medie în 512 zile.
Închiderea unei mici firme prin lichidare judiciară durează între patru luni şi trei ani. Sunt doar câteva exemple dintr-o legislaţie generatoare de privilegii pentru unii şi bariere pentru ceilalţi. Şansa egală este o vorbă goală. Totul se trage de fapt de la neîncrederea în cetăţean, presupus aprioric a fi necinstit. Evident, se adaugă demagogia politică a celor care strigă „Hoţii!“ ca să îşi acopere propriile găinării.
Acum 20 de ani, spuneam cu naivitate că trebuie tăiată coada câinelui dintr-odată, şi nu pe bucăţi. Între timp am tăiat-o, dar nu transversal, ci de-a lungul. O fi greu să facem o schimbare scurtă, spectaculoasă, ireversibilă şi eficientă?
Optimiştii ar crede că vine peste tot, dar de fapt ea porneşte de la creşterile economice puternice în China şi India, de la accelerarea economiei japoneze şi de la previziunea unui uşor reviriment în SUA. Pentru Europa, scăderea ar fi de doar 0,3% şi pentru anul următor. Cifra este probabil mult prea optimistă. Sunt convins în continuare că factura crizei va fi plătită scump, mai ales de Europa de Est. De aceea m-am bucurat să văd că s-a declanşat din plin, în România, o dezbatere din ce în ce mai serioasă, deci mai pragmatică, chiar şi între politicieni, privind adevăratele măsuri anticriză.
Acum două săptămâni am publicat un articol despre zece măsuri de stimulare economică. Întrebarea care se vehiculează mereu este de unde vor fi compensate reducerile de venituri produse de stimularea fiscală. Dincolo de argumentul că o fiscalitate mai redusă înseamnă o bază de impozitare mai mare, şi nu presupune în mod necesar o scădere de venituri, statul român cheltuieşte de nebun cu o birocraţie excesivă.
Mai puţini bani pentru politicieni şi birocraţi înseamnă mai mulţi bani pentru economie. Astfel, statul român ar funcţiona mult mai bine decât acum dacă ar avea între 7 şi 12 ministere şi ar reduce la un sfert numărul de agenţii şi autorităţi naţionale a căror existenţă nu poate fi justificată. Ministerul Economiei, al Tineretului, al Turismului, al Muncii, al Sănătăţii, al Agriculturii, al Administraţiei, al Învăţământului sunt perfect inutile într-o ţară ca a noastră. Ele produc „politici sectoriale“ fără legătură cu viaţa reală, rezultat al reflexelor încă socialiste ale birocraţiei.
Coordonarea nu presupune existenţa unor instituţii centralizate. Descentralizarea decizională şi competiţia sunt sursa creativităţii eficiente. Într-un mecanism reglementat simplu, prin negociere între părţile implicate, societate civilă, autorităţi locale şi regionale, fonduri de pensii, case de asigurări şi altele, se obţin rezultate incomparabil mai bune în satisfacerea nevoilor cetăţenilor. În paralel este necesară dereglementarea, defrişarea hăţişului legislativ creat în ultimii 20 de ani sub presiunea celor mai diverse grupuri de interese speciale. Numai de la începutul anului au fost emise 240 de legi şi 74 de ordonanţe de urgenţă.
Excesul de legislaţie generează pagube uriaşe mediului de afaceri prin instabilitate. Toate capriciile legislative din miile de legi cu impact economic din ultimii 20 de ani au fost decontate din buzunarele plătitorilor de taxe.
Suntem pe primul loc în Europa în ceea ce priveşte costurile administrative. Suntem în coada clasamentului mondial al reglementării economice realizat de Banca Mondială la capitole precum înregistrarea proprietăţii, angajarea forţei de muncă şi plata taxelor. Izgonim investitorii prin barierele birocratice generatoare de corupţie.
Timpul necesar obţinerii aprobărilor pentru o construcţie este în medie de 243 de zile, faţă de 60 în Danemarca. Simpla înregistrare a unei proprietăţi se face în medie în 83 de zile, faţă de doar două în Suedia. Prejudiciul prin nerespectarea unui contract între părţi poate fi recuperat în medie în 512 zile.
Închiderea unei mici firme prin lichidare judiciară durează între patru luni şi trei ani. Sunt doar câteva exemple dintr-o legislaţie generatoare de privilegii pentru unii şi bariere pentru ceilalţi. Şansa egală este o vorbă goală. Totul se trage de fapt de la neîncrederea în cetăţean, presupus aprioric a fi necinstit. Evident, se adaugă demagogia politică a celor care strigă „Hoţii!“ ca să îşi acopere propriile găinării.
Acum 20 de ani, spuneam cu naivitate că trebuie tăiată coada câinelui dintr-odată, şi nu pe bucăţi. Între timp am tăiat-o, dar nu transversal, ci de-a lungul. O fi greu să facem o schimbare scurtă, spectaculoasă, ireversibilă şi eficientă?
