Adevarul.ro

Mă uit mai mult decât e cazul la televizor fie pentru că nutresc speranţa nesăbuită a unei dezbateri reuşite, fie pentru că vreau să văd, masochist, până unde poate merge prostul gust, reaua-credinţă, bădărănia, prostia.

Legătura dintre televiziune şi nevroză are ramificaţii multiple. Mai întâi, „omul de televiziune“ e, prin definiţie, nevrotic. Surescitat, hiper-activ (în dauna reflexivităţii), terorizat de termene, programări, birocraţie şi rating, mereu în priză, iritabil, hărţuit şi hărţuitor deopotrivă, el e uşor de recunoscut prin amestecul insolit de brambureală şi monomanie al comportamentului său. Apoi, faptul de a participa la o emisiune televizată, fie şi ca simplu invitat, e, prin el însuşi, nevrozant. Ai trac, vrei să faci impresie, faci pe deşteptul, pe spiritualul, sau pe judecătorul inflexibil. Te laşi fardat, transpiri abundent, îţi tremură mâinile, sau afişezi o suverană nesimţire. „Combaţi“ ca să te aprecieze colegii, rudele, partidul. Există, în sfîrşit, nevroza telespectatorului, care nu se poate dezlipi de micul ecran, care înlocuieşte viaţa privată cu „televederea“, sau care se uită ca să aibă ce înjura.

Într-un fel sau altul, am trecut prin toate aceste forme de nevroză. Am făcut, în tinereţe, emisiuni de televiziune, am fost invitat la altele şi mă culc zilnic prost dispus din cauza lucrurilor pe care le văd şi le aud, seară de seară, pe diferite canale.
În timpul campaniilor electorale, nevrozele (nu numai cele legate de televiziune) se amplifică. În ce mă priveşte, sufăr acut de nevroza numărul trei: nevroza telespectatorului. Mă uit mai mult decât e cazul la televizor fie pentru că nutresc speranţa nesăbuită a unei dezbateri reuşite, fie pentru că vreau să văd, masochist, până unde poate merge prostul gust, reaua-credinţă, bădărănia, prostia. Simt nevoia, de pildă, să lansez un apel patetic către moderatori.

Ar suna aproximativ aşa: „Stimaţi moderatori! Înainte de a intra în emisiune, amintiţi-vă de limitele exacte ale rolului dumneavoastră. Nu sunteţi nici experţi în domeniiile invitaţilor dumneavoastră, nici procurori, nici înţelepţii cetăţii, nici copiii ei minune. În general, nu v-aţi distins nici prin mari fapte, nici prin mari texte, care să legitimeze aroganţa, postura de diriginţi ai neamului, stilul casant, nerăbdarea partizană. Sunteţi gazde. Adică nişte domni binevoitori şi nişte doamne gentile, atenţi la bunele maniere şi preocupaţi să întreţină conversaţia, colocvialitatea, atmosfera de symposion destins şi fertil. De asemenea, sunteţi, prin vocaţie, intermediari şi moaşe. Treaba dumneavoastră e să mediaţi între invitaţi, opinii şi temperamente diverse şi să conduceţi discuţia în aşa fel încât, în cele din urmă, telespectatorul să vadă născându-se un adevăr, o idee, o temă de meditaţie. Nu tenebrosul Marte ar trebui să fie patronul dumneavoastră, ci Socrate.

Cu un asemenea model, ar fi de dorit să vă simţiţi îndemnaţi la nobleţe şi inteligenţă, la ironie fină nu la retorsiunea barbară, la umor şi nu la băşcălia de tarabă. N-aveţi voie să fiţi partizani, să aveţi cine ştie ce trăiri private, să daţi de pământ, sau să-i neglijaţi, pe cei care au răspuns amabil invitaţiei dumneavoastră. E de preferat, de altfel, să nu chemaţi în studiou inşi pe care îi detestaţi. Probabil că nu veţi avea tăria să vă ţineţi firea şi veţi ajunge, inevitabil, la râcă şi mitocănie. Nu vorbiţi în acelaşi timp cu invitaţii dumneavoastră şi, în nici un caz nu vorbiţi mai mult decât ei. Nu răspundeţi singuri la întrebările pe care le puneţi. Nu arboraţi ştaiful ministerial al dlui Răzvan Dumitrescu, volubilitatea tălâmbă a dnei Firea, sau măcăiala isterică a dnei Grecu. Toate se învecineză, în ultimă analiză, cu ridicolul. Aveţi, e drept, o scuză: uneori, şi să vreţi să vă purtaţi mai bine, n-aveţi cu cine...“