Adevarul.ro

Exerciţiul denigrării nu trebuie confundat cu exercitarea, legitimă şi necesară, a spiritului critic.

La începutul primei cărţi a Istoriilor lui Tacitus, găsim următorul text: „... pe cât de uşor este respins scriitorul care linguşeşte, pe atât cel care denigrează şi urăşte este ascultat cu plăcere; şi asta pentru că adulaţiei îi este asociată fapta ruşinoasă a servituţii, în timp ce denigrarea dă aparenţa unui spirit independent.“ Suntem în plină contemporaneitate! E vorba şi despre împărţirea gazetarilor în „detractori şi linguşitori“, şi despre independenţa de spirit opusă servilismului, ba chiar şi despre rating, de vreme ce se invocă plăcerea publicului de a se înfrupta mai degrabă din înjurături, decât din vorbe bune. Demolarea e rentabilă!

Desigur, exerciţiul denigrării nu trebuie confundat cu exercitarea, legitimă şi necesară, a spiritului critic. E cât se poate de igienic, din punct de vedere social şi politic, să observi lucid, să amendezi derapajul oriunde îl întâlneşti şi să-ţi exprimi, nestingherit, rezervele. Denigrarea e altceva: nu o formă de discernământ, ci o specie a urii, sau, în cazuri benigne, a băşcăliei.

E negativitate de principiu, judecată anterioară analizei, sau analiză folosită strict pentru a confirma o judecată gata făcută. Din acest motiv, tocmai întrucât faptele reale nu contează, victima denigratorului nu se poate apăra. Orice ar face, e condamnată dinainte. Denigrarea e modalitatea curentă a luptei politice. Adversarul e „vinovat“ nu atât pentru că a făcut vreo nefăcută, ci pentru că e „adversar“, pentru că e din alt partid. Pe scurt, e vinovat fiindcă e vinovat.

Foarte exactă, în textul lui Tacit, este observaţia că, în vreme ce linguşitorul e mai curând dispreţuit, denigratorul e credibil. Opinia publică îl califică drept „curajos“ şi „independent“. Cu cât e mai brutal, cu atât e mai respectabil: le zice bine, de la obraz; n-are mamă n-are tată... În realitate, denigratorul, când nu e pur şi simplu un caz de nevroză, sau de proastă dispoziţie cronică, e un spirit funciarmente neliber, anexat unui context dat, unor slăbiciuni personale, unei servituţi practicate prin ricoşeu: înjură pentru a-i flata pe adversarii celui înjurat. Cu alte cuvinte e, şi el, tot un linguşitor, dar un linguşitor indirect, mascat: un lingău „sub acoperire“.

Las la o parte ipoteza „tonomatelor“, respectiv suspiciunea că denigratorul e un mercenar. Prefer să inventariez rapid alte câteva servituţi, cărora personajul le cedează, fără măcar s-o ştie. Mai întâi, el cedează, adesea, unui trend, unui curent la modă, unei opinii de grup. Aşa se explică de ce denigratorul atacă, de regulă, în haită. „Iese pe sticlă“ cu alţi câţiva „comparşi“, care îşi ridică reciproc mingea la fileu, aşa încât totul devine un amuzament de gaşcă, stimulat de euforia unui consens garantat. Omul nostru e, de asemenea, sclavul umorilor proprii: se lasă manipulat de antipatii personale, de furii private, de „stări“ scăpate de sub control. În sfârşit, el e victima ridicolă a unei suficienţe jenante: e încântat de sine, de inteligenţa sa, de bancurile sale, de incisiviatea sa.

Se lăfăie în propria sa „competenţă“: ştie, e informat, are mereu dreptate, dă de pământ cu toţi care îl contrazic. E rău, e viril, e haios. E băiat deştept. „Dă tare“ şi, în acelaşi timp, face cu ochiul, complice, spre asistenţă. E greu să vezi în zbenguiala histrionică a unui asemenea ins, felul de a fi al unui „spirit independent“. Până şi „tonomatul“ e, în limitele salariului său, mai liber...