Soarta unei cărţi

Cartea care a creat canonul pentru o întreagă generaţie de critici a fost una interzisă.

Cu şaptezeci de ani în urmă, G. Călinescu încredinţează tiparului „Istoria literaturii române“. Războiul mondial izbucnise. Un an şi jumătate mai târziu, când România intra şi ea în război, cartea apărea la Fundaţia Regală „Mihai I”, fosta Fundaţie „Carol II”. De atâta era nevoie pe vremea aceea ca monumentala ediţie să fie tipărită. Călinescu începuse lucrul la carte probabil după ce isprăvise Viaţa lui Eminescu în 1932. Nu ştim sigur. Sau chiar când dădea, unul după altul, volumele Operei lui Eminescu.

Deceniul al patrulea este extrem de dens în activitatea marelui critic, în vârstă de 40 de ani, când Istoria pleca în tipografie. Corespondenţa lui cu Al. Rosetti, care îi solicitase cartea în calitate de director al Fundaţiei Regale, probează frenezia cu care Călinescu îşi procura cărţile, revistele ori fotografiile necesare. Era conferenţiar universitar la Iaşi. Pe lângă cursuri, ţinea cronica literară, publica articole diverse şi consacra lui Eminescu monografia în şase volume la care m-am referit. Şi, peste toate, Istoria. În 1941, la apariţie, nu mai era Rosetti la Fundaţie, ci D. Caracostea.

Noul director nu prea vedea cu ochi buni Istoria, dar contractul îl obliga să o publice. Tirajul nu e, după câte ştiu, cunoscut. Ar trebui întrebat Ion Bălu, care a cules într-o carte foarte utilă toate amănuntele legate de tipărirea şi receptarea Istoriei.

Receptarea a fost mizerabilă. Criticii importanţi au fost rezervaţi, aceia care au comentat Istoria, nu mulţi. E. Lovinescu a spus direct că subiectivitatea prea pronunţată nu-l destina pe Călinescu să fie autorul unei Istorii. Ş. Cioculescu l-a şicanat cu detalii absolut nerelevante. S-au dezlănţuit criticii de orientare naţionalistă, Nicolae Roşu şi compania, care l-au învinuit de toate relele şi belelele, de la filosemitism la lipsa de patriotism, ceea ce suna ca o gravă ameninţare în plin război. Vezi bine, Călinescu ar mai fi fost şi un ignar şi un incompetent.

În 1945 a apărut aşa-zisul compendiu, adică o formă prescurtată a Istoriei, reeditată în anii ’60, spre deosebire de prima formă, care a fost interzisă patru decenii. Eu am văzut-o prima oară când eram elev, la nişte prieteni ai părinţilor mei şi am cumpărat-o abia în  1964 de la un vestit anticar bucureştean cu patru sute de lei, adică leafa mea ca asistent pe două săptămâni. Bibliotecarul de la Filologie, Ion Petrică, ne-o dădea să o citim pe sub mână, pe fascicole, celor câţiva în care avea încredere. În librării nu exista. De citat, începuse să poată fi citată.

Retipărirea din 1982 a fost cu cântec şi oarecum zorită de apariţia în străinătate pe cheltuiala lui Iosif Constantin Drăgan a unei ediţii pirat, cu unele intervenţii tendenţioase în text şi fotografii, ediţie care circula şi în ţară. Al. Piru credea că trebuie publicată o formă nouă, completată cu toate micile studii ale lui G. Călinescu din anii ’50 din revista Institutului de Teorie Literară şi Folclor, ceea ce ar fi creat însă disproporţii uriaşe între autori. A biruit teza lui G. Ivaşcu şi Istoria a apărut în prima ei versiune.

Paradoxul uneia dintre cele mai des citate cărţi din literatura noastră este de a nu fi putut fi citită decât cu mare greutate vreme de patruzeci de ani. Cartea care a creat canonul pentru o întreagă generaţie de critici a fost una interzisă.