Adevarul.ro

Atitudinea critică nu e bine privită într-o ţară care încă nu s-a debarasat de mitizare şi triumfalism.

„Nu există niciun motiv pentru ca binele să nu învingă răul, cu condiţia ca îngerii să se organizeze la fel de bine cum o face Mafia“. Cuvintele, al căror autor va fi divulgat ceva mai încolo, lovesc ca barosul în coloanele unui templu fragil. Abdicarea de la speranţă nu se petrece în urma unui puseu de fatalism. Ea e doar forma lucidă de adjudecare a realităţii, încredinţarea că răul, aşa cum circulă acum prin venele lumii, nu poate fi îndreptat. Sigur, cine pune alături contingentul angelic şi Mafia riscă să treacă drept apostat sau să fie arătat cu degetul pentru blasfemie. Dar ar fi nedrept să se întâmple aşa, după cum e nedrept că fiecare ins care spune că i‑ar plăcea ca ţara lui să arate mai bine devine instantaneu duşman al poporului.

Există o serie impresionantă de români cărora li s-a imputat lipsa de patriotism fiindcă şi-au dojenit ţara. Lui Caragiale, Ionesco şi Cioran li s-au organizat festivaluri de injurii. „Politicele“ lui Patapievici l-au expus pe autor unui noian de insanităţi. Tenorii de serviciu ai patriotismului au cântat aria calomniei cu acea dezinvoltură pe care nu o poate da decât obişnuinţa. Atitudinea critică nu e bine privită într-o ţară care încă nu s-a debarasat de mitizare şi triumfalism. Reproşul, oricât de îndreptăţit, a ajuns o erezie. Cine îşi permite să emită obiecţii antisistem trebuie să fie pregătit pentru consecinţe aspre. Establishment-ul pretinde iubire necondiţionată pentru ţară – altfel spus, o orbire impusă. Iubirea exigentă, exasperarea în faţa nedreptăţilor şi a neajunsurilor, rezerva, dubiul şi capacitatea de-a contesta nu sunt bine-venite.

Cât de vătămătoare e o asemenea atitudine nici nu mai trebuie explicat. A-i reproşa cuiva că nu e mulţumit de felul cum arată ţara lui e ca şi cum l-ai acuza pe medic că îţi spune că eşti bolnav. Puţini sunt cei care critică din pură plăcere a demolării. Cei mai mulţi suferă odată cu ţinta criticii lor. Însă a vorbi elogios despre o bubă purulentă e semn de rătăcire, nu de patriotism. Distanţa critică devine obligatorie în asemenea cazuri, chiar dacă scepticul ştie, de cele mai multe ori, că va fi privit la rândul lui tot cu scepticism. Însă pur şi simplu nu are variante. E de datoria şi în codul lui să semnaleze nereguli, să tragă de urechi, să ridice fanionul roşu. Asta numai şi numai dacă în spatele gestului critic stă iubirea adevărată pentru locul în care trăieşte, nu agenda unui partid sau a unui grup de interese.

Revin acum la citatul de la începutul articolului. El deschide ultimul volum al lui Kurt Vonnegut, „Un om fără ţară“ (Editura RAO, traducere foarte bună de Gabriel Stoian), care poate fi citit la fel de bine ca un testament al dezamăgirilor. Cine aşteaptă verva de ricaneur din „Bufoniada“ sau „Bun venit printre maimuţe“ va avea prilejul unei enorme nedumeriri.

„Un om fără ţară“ e cartea unui om acrit, căruia America i-a servit atâtea decepţii încât l-a ajutat să aştepte moartea cu indiferenţă. Imediat după apariţia cărţii, Vonnegut a fost acuzat că face jocul democraţilor şi că se transformă în portavoce a stângismului nord-american. Scriitorul nu şi-a ascuns opţiunile şi n-a lăsat niciodată impresia că ar fi dispus să înghită broaşte. Dar „Un om fără ţară“ nu e un manifest anti-Bush. E mai degrabă un necrolog rostit la mormântul sufletului american, cu ochii plecaţi în pământ, cu un tremur uşor al bărbiei. Şi până şi îngerul de pe umărul lui Vonnegut e abătut. Şi-a dat seama că Mafia se organizează totuşi mai bine.