"Şansa mea a fost că mi-a dat Dumnezeu zile" multe"
0Vintilă Corbul s-a stins, ieri, la Paris, la vârsta de 91 de ani, după o lungă suferinţă. Cel mai vândut autor român din toate timpurile a acordat ultimul interviu pentru ziarul
Vintilă Corbul s-a stins, ieri, la Paris, la vârsta de 91 de ani, după o lungă suferinţă.
Cel mai vândut autor român din toate timpurile a acordat ultimul interviu pentru ziarul "Adevărul", anul trecut.
Şi-a amintit momentele-cheie din viaţa sa zbuciumată şi s-a arătat încântat că a trăit să-şi vadă operele complete publicate în româneşte, în ediţie de lux, la Editura Adevărul Holding.
Varianta audio a interviului - Partea I
Partea a doua a interviului audio va fi publicată în ediţia de mâine.
Adevărul: Poveştile dvs. despre miliardari nu sunt pură ficţiune? Am văzut că viaţa lor este o temă obsesivă a romanelor lui Vintilă Corbul.
Vintilă Corbul: Nu-i obsesivă, este lumea pe care am cunoscut-o. I-am cunoscut pe Rockefeller, pe Getty când eram copil. Când a început războiul, s-a terminat totul.
- Vehiculaţi foarte multe personaje. Cum aţi făcut să nu le încurcaţi niciodată între ele?
- De pildă, când făceam filme, aveam fotografiile actorilor. Mă uitam la ei şi începeau să se mişte.
- Îi animaţi mental? V-aţi descurcat numai cu memoria?
- Eram singurul scriitor care, nefiind comunist, câştigam enorm. Îmi plăteau pe film 350.000 lei. Mi-au spus că nu este voie mai mult, pentru că aş fi devenit milionar şi asta nu convenea. Adică, dacă îmi plăteau drepturile de autor, de 10 la sută, ar fi trebuit să-mi dea milioane.
Şi atunci îmi plăteau o sumă forfetară. Un inginer avea 3.500-4.000 de lei pe atunci. Mai toate cărţile mele sunt legate de oamenii bogaţi pentru că am trăit în mijlocul lor. În starea în care sunt, eu noaptea visez ce scriu a doua zi. Am o memorie enormă şi un intelect care funcţionează extraordinar. Şansa mea este aceea că mi-a dat Dumnezeu zile multe.
Scrumierele din casă, pline de microfoane
- Cum aţi scăpat din România lui Ceauşescu?
- Eram patru scriitori care aveau voie să primească ziarişti străini şi să le dea interviuri. Ştiţi că românii nu aveau voie să aibă contact cu străinii. Noi aveam voie, ca să se vadă că scriitorii români sunt liberi. Puteam să ne ducem cu ei oriunde, dar toate scrumierele aveau microfoane. Casa mea era plină.
La un moment dat, vine la mine un colonel de securitate în uniformă, care-mi spune: domnule Corbul (că nu-mi spuneau tovarăş, asta era un titlu de glorie, eu nu eram decât un oarecare domn), deci, domnule Corbul, aţi stat de vorbă cu nişte spioni. Mi se prezentase un grup de italieni. I-am spus că mi i-a prezentat Securitatea şi că am în permanenţă un ofiţer cu mine.
M-a întrebat dacă am stat cu ei de vorbă. Am spus că da. Înseamnă că ai avut legături cu ei a zis, prin noi sau prin alţii, ai avut legături cu ei! Şi probabil că ai discutat lucruri care nu sunt pe bandă. Aşa că, uite ce e, dumneata nu vei fi arestat, pentru că niciodată un scriitor român nu va fi arestat, însă un accident poate să intervină, pe stradă, când traversezi. Atunci, i-am spus să-mi dea drumul să plec. Din ţară.
- Şi aşa aţi apelat la Violeta Andrei?
- Da. Şi i-am mărturisit că vreau să plec, că ăştia mă omoară, mi-au şi spus-o. Era frumoasă foc, era măritată cu ministrul de externe, Ştefan Andrei, şi madam Ceauşescu o duşmănea, că şi Ceauşescu îi făcea curte. "Vino mâine la masă, la noi, ca să-l cunoşti pe soţul meu". M-am dus, m-au primit foarte frumos, am mâncat, mi-au arătat discret pe unde erau microfoanele şi apoi ministrul mi-a spus să ieşim, să ne plimbăm. Am mers cu maşina, cu şofer, în Herăstrău.
Da, mergeam în pădurea aia şi vedeam că ministrul tace, apoi mi-a arătat, şi am văzut, un fel de bastoane, care erau microfoane. Adică cine venea, şi acolo era ascultat. Am ieşit la un moment dat lângă lac. Acum puteam vorbi. I-am povestit despre securistul care m-a ameninţat că mă calcă cu maşina şi mi-a spus să vin la el, la minister.
A doua zi m-am dus şi mi-a spus tare: "Dle Corbul, într-adevăr, dvs. v-aţi plâns de nişte neplăceri. Aşteptaţi 15-20 de zile ca să vedem rezultatul anchetei şi după aceea veniţi la mine; până atunci, probabil, voi fi informat şi eu". Gata. Şi văd că avea pe masă o mapă, din care scoate o hârtie. Era o autorizaţie care nu se dădea decât unor înalte personaje politice. Puteam să ies din ţară în 24 de ore. Mi-a dat-o pe tăcute.
Debut la 13 ani, a doua carte la 14-15 ani
- Aţi spus că primul roman l-aţi scris devreme.
- M-am născut în 1916 şi până a început războiul frecventasem deja jumătate din lume. Asta fiindcă părinţii mei mergeau în America, peste tot, făceau comerţ cu armament. Prima carte am scris-o la 13 ani, " Babel Palace", a apărut într-o editură condusă de un american din România. Pe a doua, la 14-15 ani şi a apărut când aveam 18.
- Aveţi aproape 92 de ani. Lucraţi totuşi stând pe scaun.
- Mi-a explicat doctorul: în general, sunt longevivi scriitorii, oamenii de ştiinţă care activează efectiv într-o meserie continuu, cu activitatea scoarţei fără pauză. Orice pauză e fatală.
- Ce prieteni aţi avut din lumea literară?
- Nu am avut prieteni. Sub comunişti am fost nenorocit. M-au dat afară din magistratură pentru că tatăl meu era la puşcărie, unde a şi murit. Mama s-a prăpădit de cancer. Nevasta mea, tot de cancer, la 33 de ani. Cinci ani am fost muncitor la ICAB. Opt luni de zile am cărat ciment, cărămizi cu spinarea. Un closet celebru din Bucureşti e făcut de mine.
Citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
