Ce-mi doresc eu mie, dulce Românie…

Deasupra legii, lăfăindu-se în baldachinul nemuririi lor pământene, se află cei care, dulcea mea Românie, te biciuiesc şi îţi pun în cârcă poveri fără noimă.

Îmi doresc, dulcea mea Românie, să trăiesc liber şi în pace în ţara mea. Îmi doresc, pe oriunde aş merge, să întâlnesc oameni cu frunţile descreţite, vorbindu-şi cuviincios şi ridicând privirea din pământul păcatelor şi umilinţelor noastre. Te-aş muta o vreme pe la mijloc de secol 19, când o mână, doar o mână de oameni destoinici şi cu drag de tine, dulcea mea Românie, ţi-au îndreptat năzuinţele spre calea cea dreaptă.

Acei oameni de zori de zi au întâmpinat cu curaj răscruci mult mai grele decât acelea din vremile de acum. Nu s-au sfiit paşoptiştii aceia desprinşi din visele binefăcătoare ale neamului tău să legiuiască ţara, s-o apere de nimicnicii şi să-i cureţe izvoarele din care ţâşnea doar mâlul deşertăciunilor. Şi nu s-au ferit oamenii aceia de aleasă ispravă să pună mâna pe arme şi chiar să-ţi închine, dulcea mea Românie, ultima lor respiraţie. La fel ca Roland pentru a sa „douce France”, şi ei, pentru tine, pentru a lor dulce Românie.

Te-aş preumbla iarăşi prin timp şi te-aş lăsa în oaza luminată dintre cele două mari războaie. Atunci s-au copt ideile paşoptiştilor. Atunci a prins putere şi a iradiat duhul înălţător, cu parfum repede de Risorgimento, al patriotismului fără complexe şi profund integrator de liberalismul prooccidental. Am ieşit din carapacea inchiziţiilor autoimpuse.

Un cărturar neopaşoptist scria despre „a treia cale”, unde ne regăseam îmbogăţiţi cu o dublă identitate: „...nici speriaţi de Occident, nici anchilozaţi şi «arestaţi» în specificitatea noastră.” Mi-a fost tare dor de tine, dulcea mea Românie, în lunga traversare a deşertului comunist. Ai căzut şi te-ai ridicat greu. Ai trecut prin puşcării şi ai fost supusă la grele cazne de eminenţele negre ale torturii. Ai supravieţuit, frumoasa mea!

Ai murit şi ai înviat şi eşti iarăşi a noastră şi, iată, tocmai acum nu ne pricepem ce să facem cu tine, dulcea mea Românie. Te supunem la încercări, te înghesuim în proiecte, te azvârlim sub ocupaţia unor administratori fără sensul şi harul guvernării. Meriţi linişte şi tihnă, dulcea mea Românie, şi primeşti doar zarvă şi vrajbă. Inauguratorii de bine, iluminiştii ce ţi-au dăruit numai azimuturi bune sunt amuţiţi de trufia clarvăzătorilor care te conduc sub vraja monoteismului politic. Îmi doresc, ca pe ochii din cap îmi doresc, să te pot apăra de vrăjmăşia celor care îţi fură, bucată cu bucată, zi şi noapte, podoaba cea mai de preţ: domnia legii.

Deasupra legii, lăfăindu-se în baldachinul nemuririi lor pământene, se află cei care, dulcea mea Românie, te biciuiesc şi îţi pun în cârcă poveri fără noimă. Îmi doresc, dulcea mea Românie, să te descopăr într-o floare de mac. Sau în suişul spre lumină al unui cărăbuş. Acolo, respirând numai esenţe pure, e locul tău. Sunt aproape să te pot întâlni, în toată desfătarea splendorilor tale. Am doar nevoie, la fel ca tine şi ca poporul tău, de odihnă. Asta ne învaţă înţelepţii : starea de odihnă este nota cea mai înaltă primită de orice domnie.

De domniile care fac, dar mai ales tac. De domniile care guvernează bine şi fără să se facă simţite. Aşa încât, dulcea mea Românie, îmi doresc ceea ce îţi doresc şi ţie: să aşteptăm cu nădejde împlinirea strigării unui bătrân cronicar către domnitorul vremurilor sale: „...lăsaţi în pace ţara să se odihnească!”