Resemnat, într-un tren nesimţit

Ceferiştii invocă tot felul de motive pentru a-şi ascunde lenea şi incompetenţa, dar niciodată nu şi-au cerut scuze publice faţă de călători

De vreo trei ani călătoresc cu trenul pe ruta Bucureşti – Galaţi, o dată sau chiar de două ori pe lună. În Capitală, mă întorc cu Rapidul 872. Până acum vreo patru luni, trenul era programat să sosească în Gara de Nord la ora 21,16. Sistematic, întârzia 15 sau chiar 25 de minute. La început, mă enervam rău, mă răţoiam la „naşi“ pentru că îşi bat joc de timpul meu, de banii mei, de viaţa mea. Apoi, m-am resemnat. Am fost surprins plăcut (dacă se poate spune aşa, „plăcut“) să constat că „strategii“ CFR-ului au mutat ora de sosire la 21,36. Dar chiar şi aşa, cursele întârzie cinci-zece minute. M-am resemnat, doar nu suntem în Japonia, bine că ajungem!   

Anul trecut, R 872 avea vagoane compartimentate. Începând din acest an, trenul are vagoane etajate, recondiţionate, cu un „confort“ execrabil. Dacă ai fi maimuţă poate că ai rezista mai mult de trei ore pe scaunul tare de clasa a II-a. (Călătoria durează trei ore şi patruzeci şi unu de minute, conform „Mersul trenurilor“.) Şi chiar dacă ai avea fund de maimuţă n-ai reuşi să eviţi bătăturile. N-ai loc să-ţi ţii normal picioarele, fără să nu-l atingi pe cel din faţa ta, n-ai loc nici pentru bagaje. De parcă nişte handicapaţi mintal au recondiţionat aceste vagoane. Nu numai că sunt incomode, dar sunt şi puţine. Doar patru vagoane formează o garnitură, aşa încât călătorii stau îngrămădiţi ca vitele. M-am resemnat şi stau chircit (pe fundul meu tăbăcit de maimuţă), bine că nu suntem aruncaţi ca evreii în vagoanele care i-au dus spre Auschwitz. (Citiţi „Capesius, farmacistul de la Auschwitz“ de Dieter Schlesak, la Editura Polirom, şi-o să vă îngroziţi!)

În urmă cu o săptămână, tot în trenul de Galaţi, am simţit că îmi iau foc părul, pielea, unghiile şi carnea. Prin instalaţia de aer condiţionat nu ieşea un aer rece, ci bătea unul fierbinte, ca în miezul iernii. M-am abţinut să urlu la „naş“, sunt resemnat, bine că n-am ajuns în cuptoarele de la Auschwitz... 

Greva spontană a ceferiştilor care nu şi-au primit salariile la timp este o obrăznicie. Şi toată bulibăşeala generată de această obrăznicie este o dovadă că ceferiştilor (de la directorul general până la ultimul impiegat de mişcare) puţin le pasă de călători. De mai bine de 20 de ani, ceferiştii s-au obişnuit să invoce tot felul de motive pentru a-şi ascunde lenea şi incompetenţa (infrastructura proastă, fonduri reduse), să se plângă, să dea cu flit celor care îi critică, să protesteze, dar niciodată, niciodată!, nu i-am auzit cerându-şi scuze faţă de călători. O breaslă arogantă, care pune în mişcare nişte trenuri nesimţite.