Patria cea mică

Nu trebuie să fii expert în Caragiale ca să recunoşti pirueta demagogică din „O noapte furtunoasă“: „Familia e patria cea mică, precum patria e familia cea mare“.

Nu trebuie să fii expert în Caragiale ca să recunoşti pirueta demagogică din „O noapte furtunoasă“: „Familia e patria cea mică, precum patria e familia cea mare“. Şi nu se ştie dacă Bora Ćosić a auzit de Caragiale. Cert este însă că „Rolul familiei mele în revoluţia mondială“ (Editura Art, în traducerea cumsecade a Georginei Ecovoiu şi cu o prefaţă bine-venită a Corinei Bernic) e o carte care se aşază în plin câmp al satirei politice.

Tocmai de aceea, aşa cum se cuvine într-un regim autoritarist, premiul a venit fulgerător: lui Ćosić nu i s-a mai dat voie să-şi publice operele timp de câţiva ani. Cu un traseu biografic ezitant, născut la Zagreb, mutat la Belgrad şi revenit în Croaţia în 1992, Bora Ćosić şi-a găsit liniştea şi detaşarea abia după o ultimă mutare, la Berlin, în 1995, când noul statut de scriitor în exil l-a ajutat să-şi facă auzită mai bine vocea în lume. E de presupus că sârbii – poate chiar şi croaţii – au primit cu bucurie vestea. În fond, scăpaseră de un ricaneur pe care noul balet al relaţiilor publice îl punea la adăpost de pedagogia punitivă care altădată umplea temniţe şi burduşea cu sute şi sute de volume sălile de lectură „la secret“ din biblioteci.

Sub deghizarea unei cronici autobiografice, Bora Ćosić întreprinde o incursiune în Iugoslavia lui Tito – o lume în curs de rinocerizare, cenuşie şi influenţabilă, ruptă în fund şi coruptă în gânduri, roasă de lipsuri şi de suspiciuni.

Patria cea mică a lui Ćosić e de fapt o conservă de viaţă sub obroc. Aliniaţi în faţa cititorului, membrii familiei impresionează prin aceea că nu au prin ce să impresioneze: mama e o enciclopedie de corvezi, tatăl bea de stinge, unchiul tratează totul lejer şi trăieşte din amintirile armăsarului care-a fost cândva, bunicul bombăne acru, mătuşile desenează şi joacă „Nu te supăra, frate“.

Aproape totul se petrece în casă, semn că neîncrederea în ceilalţi începuse să pândească încă din pragul uşii. Micul Ćosić priveşte Iugoslavia roşie cum numai un copil poate s-o facă: printr-un amestec de seninătate, sfioşenie şi candoare. Romancierul omonim mizează pe cartea ironiei dublate de francheţe. Remarcile devastatoare nu sunt precedate de frăgezirea cititorului, de preliminarii narative. Nimic din tonul lui Ćosić nu semnalează: „Atenţie, glumă!“ Când apare, poanta te ia prin surprindere, aşa cum se întâmplă, de exemplu, când unchiul protagonistului crede că „Un pas înainte, doi paşi înapoi“ de Lenin e o broşură de învăţat tangoul.