Păţanie cu un card

Ce ghinion să încerci să tragi bani dintr-un bancomat! Atenţie, banii tăi, timpul tău! Păţeşti lucruri curioase.

Zilele trecute am fost pe un câmp la filmări în România profundă. Încerc să readuc din amintire câteva tentative de fugă petrecute înainte de 1989. În nişte lanuri de floarea-soarelui am agitat 20 de figuranţi plus echipa de filmare şi m-am lăsat impresionat de un avion AN 2. M-am simţit visând la „Pacientul englez“, „La nord prin nord-vest“ sau la „Casablanca“, unde tot despre paşapoarte se povesteşte. M-am întors acasă cu vorba lui Brecht în cap: „Omul e un paşaport!“.

La Bucureşti, din fericire, am pierdut repede bruma de poezie dobândită la marginea mării. Iată cum. Dimineaţa, fără o leţcaie, am băgat cardul într-un bancomat aflat în vitrina unei bănci de pe bd. Filantropia. Cum l-am lăsat din mână, bancomatul l-a înghiţit. Am făcut semn unei doamne prin fereastră să binevoiască să îmi acorde asistenţă. Nici nu apucasem să scriu pin-ul.

Doamna îmi face semn să intru eu înăuntru şi mă ia la rost din uşă. Sunt îmbrăcat cam boem, de piaţă. Dna mă priveşte ca pe un infractor. Primul schimb de priviri l-am pierdut. Avusesem proasta inspiraţie să mă opresc şi să apelez la serviciile băncii respective. Adică am vrut să scot din banii mei proprii.

Apariţia feminină mă ia la rost. Oricum, sunt bucuros că parlamentează cu mine, bine că nu m-a dat afară. Se decide totuşi să deschidă bancomatul şi recuperează lejer bietul meu card. E un card Visa banal, perfect valabil oriunde în lume, dar nu în filiala unde tronează această doamnă ţâfnoasă. Mi-l confiscă, îmi spune, trebuie să îl „verifice“. Îmi zice să vin altădată să îl ridic. Mă revolt, nu înţeleg nimic din această situaţie kafkiană. Şi nu am foarte mult timp la dispoziţie.

Câteva cucoane sar cu gura pe mine, până să zic pâs. Instinct tribal, coalizare spontană împotriva intrusului. Nu aveţi dreptul să mi-l luaţi, zic. Dvs. aveţi o problemă cu bancomatul, nu eu, şi nici cardul. Ei, aş! Dna îmi întinde o foaie albă să fac o cerere, dacă doresc să îmi înapoieze cardul! Ce ghinion să încerci să scoţi bani dintr-un bancomat! Atenţie, banii tăi, timpul tău! Păţeşti lucruri curioase. Doamna se repede vehement în ciuful meu, a uitat politeţea acasă.

Clienţii sunt pentru dânsa tulburători ai liniştii sale din ghişeu, dar şi ai ordinii publice. Cine intră în filiala unde tronează se expune la pericole nedesluşite. Patronii îi dau banii degeaba, cucoana nu face decât să alunge clienţii. Îi dau cartea mea de identitate ca să îmi recuperez cardul. O copiază la xerox, dar tot nu e convinsă. Îi dau şi legimaţia de presă, la care se uită ceva mai lung. Sunt grăbit, aveam o întâlnire şi nu ţineam să întârzii. Dânsa nu dă semne că s-ar grăbi. Nu pare să o reţină alte treburi. Observ o femeie-paznic care se repede cu gura pe mine, să îmi explice ca unui tâmpit că şefa îmi face un favor dacă îmi înapoiază cardul, pentru că fiind emis de altă bancă, bancomatul „lor“ nu face plăţi. Etc.

„De ce nu scrieţi asta pe uşă, să ştie omul?“, întreb. Dar sunt neinspirat, prea logic, adică. Dorea să îşi arate solidaritatea cu şefa, ca orice câine de pază. În rest, minţea ca Pravda. Mă uit la mărinimoasa şefă şi nu îmi vine să cred. Aproape îi smulg cardul şi mă duc la treburi. Peste un sfert de oră verificam cardul la banca emitentă. Altă atmosferă, lume plăcută, funcţionari amabili. Aflu ceea ce ştiam, cardul e perfect valabil şi are destui bani să onoreze suma (modestă, de altfel) de care aveam nevoie. Bancomatul cu pricina trebuia să facă plata.

Cum rămâne însă cu impoliteţea şi cu neprofesionalismul? Cred că eu sunt greşit, că mă mai supăr la vârsta mea din aşa ceva. „Aşa merg treburile“ se întâmplă la tot pasul.