PSD – între restauraţie şi reformă (1)

Ne apropiem de un scrutin crucial şi PSD merită o analiză măcar parţial despovărată de lesturile trecutului.

În PSD curg ape grele şi tulburi. Deşi va mai continua să ducă în cârcă păcatul originar al FSN, cu toate blestemele aferente, PSD-ului i-a priit relativa carantină a opoziţiei. Oricâte indispoziţii ar crea diverse episoade din istoria partidului şi ale unora din liderii acestuia, ar fi incorect să nu acceptăm că PSD a trecut, din 2004 încoace,  prin mai multe valuri de reformă internă. Avem de-a face, la urma urmelor, cu singurul partid care îşi asumă reprezentarea flancului stâng al spectrului politic.

Un PSD cât mai modern şi stabil pe acest puţin frecventat culoar al stângii ar fi o realitate binevenită pentru balanţa politică din România în contextul în care toate celelalte partide de anvergură au faţa întoarsă spre centru, eventual centru-dreapta (se exclud din discuţie formaţiunile extremiste). Ne apropiem de un scrutin crucial şi PSD merită o analiză măcar parţial despovărată de lesturile trecutului. Am putea fi altfel suspectaţi de ipocrizie aplicând standarde duble. La urma urmelor, de ce ar fi mai nereformat PSD-ul încă penalizat pentru străvechiul „patrulater roşu“ (în fapt – un triunghi cu două laturi) decât PDL-ul care deunăzi, în Consiliul General al Capitalei, a acceptat fără fandoseli, în văzul lumii şi în faţa unei pasivităţi cvasi-generale a presei şi a societăţii civile, să facă parte dintr-o majoritate alături de PRM şi PNG?

După lungi serii de bătălii, lupta pentru putere în PSD a fost suspendată cel puţin până la alegerile prezidenţiale. Posturile strategice au fost adjudecate, cu singulare accidente de parcurs (cazul Mitrea, mărşăluind pe un drum înfundat unde îşi face curaj imaginându-se „cu dinţii în beregata lui Geoană“). Ion Iliescu nu are rival în ceea ce priveşte influenţa în partid şi, la doar câteva luni după înfrângerea sa la Congresul din 21 aprilie 2005, nici musca n-a mai zburat în PSD decât sub directa sa îndrumare. Sumă aproape completă a viciilor unui om politic în guvernarea 2000-2004, Adrian Năstase a fost aşezat pe un fotoliu respectabil, în preajma lui Ion Iliescu, fără potenţial de creştere însă şi cu privelişte doar la ferestrele sablate ale mătuşii Tamara. Richelieu poartă în PSD acelaşi nume conspirativ: Hrebenciuc. Răzmeriţa confuză a „grupului de la Cluj“ – un cocteil de marxişti utopici gen Vasile Dâncu sau Vasile Puşcaş şi de potentaţi locali precum Ioan Rus - a expirat în condiţii neelucidate.

Dacă domnul Mitrea şi fidelii acestuia (Nicolicea, Conţac etc.) au fost garaţi elegant pe linie moartă, PSD s-a despărţit în schimb fără mănuşi de unul din „greii“ de altădată, Dan Ioan Popescu. Legendarii baroni locali ai PSD au fost marginalizaţi sau şi-au luat singuri tălpăşiţa, adesea cu popasuri la DNA sau chiar mai rău. Au dispărut în decor sau au fost deposedate de demnităţi publice multe dintre vedetele baronilor pesedişti: e vorba de Iosif Armaş, Ioan Rus (fost prefect de Alba), Culiţă Tărâţă, Viorel Balcan, Dumitru şi Sergiu Sechelariu, Bebe Ivanovici, Nicolae Mischie (condamnat de o instanţă din Deva la 3 ani şi 6 luni de puşcărie cu executare), Ede Erdely, Dinel Staicu etc. Actualele celebrităţi pesediste din administraţia locală (domnii Vanghelie, Oprişan, Mazăre, Nechita, Dragnea, Constantinescu) şi-au câştigat poziţiile prin vot popular şi, după opinia mea, au căpătat atâta forţă în ţărişoarele lor încât prea puţin le pasă de cine se află la guvernare. Mai au baronii locali culoare politică?