Euro - Cronica unei dispariţii anunțate!

0
Publicat:
Ultima actualizare:

După 12 ani de la lansare, moneda unică europeană trece prin cele mai dificile momente din scurta sa existență. State caracterizate prin rigităţi structurale ale pieţei muncii (şi, deloc întâmplător, prin niveluri ridicate ale şomajului), înglodate în datorii publice şi private uriaşe – Grecia, Portugalia şi Spania – ameninţă să pună în pericol Uniunea Economică și Monetară şi să atragă după ele, într-o adevăra

Proiectul socialist al statului asistențial, rebranduit în ultimii ani sub eticheta de „model social european” și promovat ca o contrapartidă la capitalismul „sălbatic” de tip anglo-saxon, este supus unor critici din ce în ce mai acerbe și riscă să provoace tensiuni diplomatice între statul cu cele mai mari contribuții la bugetul Uniunii Europene, Germania, și țara care a adus euro pe marginea prăpastiei, Grecia.

În acest sens, un adevărat război mediatic între presa germană si cea elenă a fost declanşat la începutul anului 2010 de publicarea unei fotografii pe prima pagină a revistei germane Focus reprezentând faimoasa statuie a lui Venus din Milo, unul dintre cele mai importante simboluri culturale ale Greciei, arătând, cu un gest nu foarte elegant, degetul mijlociu, semn al vicleniei și decăderii morale a Greciei.

Drept represalii, INKA, cea mai importantă asociație a consumatorilor din Grecia, a recomandat boicotarea produselor și magazinelor germane, iar publicaţia elenă I Niki (Victoria), afiliată partidului socialist majoritar PASOK, din rândul căruia provine actualul prim-ministru (şi preşedinte, din 2006, al Internaţionalei Socialiste), Georgios Papandreou, a atacat poziţia germană şi a amintit faptul că Germania mai are încă de plătit daune de război statului grec. Nici opoziţia conservatoare din Grecia nu a rezistat puseului de patriotardism: „Cum are Germania neobrăzarea să ne denunţe cu privire la starea finanţelor noastre, atunci când nu a plătit încă despăgubiri pentru victimele de război provocate Greciei?” declara parlamentarul Margaritis Tzimas, membru al partidului de centru-dreapta Noua Democraţie, continuând: „Există încă greci care îşi plâng fraţii pe care i-au pierdut.”


Contrareacţia presei germane nu s-a lăsat așteptată: cel mai important cotidian german, Bild, caracteriza Grecia drept o naţiune de mincinoşi leneşi, care „ar trebui traşi de ureche şi aruncaţi din zona euro”. O altă publicaţie germană remarca faptul că germanii se pensionează la vârsta de 67 de ani, iar grecii la doar 61 de ani, ceea ce, în condiţiile transferurilor şi împrumuturilor acordate de UE guvernului grec, înseamnă că o parte din pensiile grecilor este plătită de germani de aceeaşi vârstă. Deloc întâmplător, peste 56% din populația Germaniei se pronunță în favoarea revenirii la moneda națională, marca germană, euro reprezentând în viziunea multora (încă) un instrument de redistribuire a veniturilor de la statele bogate ale Uniunii Europene, în special Germania și Olanda, către state mai sărace precum Grecia sau Portugalia.

Cum a ajuns Grecia pe marginea prăpastiei?
Grecia, o ţară caracterizată de o birocraţie sufocantă şi ineficientă, cu o clasă politică imună la acuzaţii de corupţie (conform articolului 62 din Constituţia Greciei, membrii guvernului nu pot fi puşi sub acuzare penală fără aprobarea parlamentului), sprijinită financiar masiv de fondurile puse la dispoziţie cu generozitate de Uniunea Europeană (asistenţa structurală comunitară totală alocată Greciei în perioada 1994-20013 a fost de peste 68,6 miliarde euro), poate fi considerată o adevărată piatră de moară pentru proiectul monedei unice europene. În ultimii 60 de ani, puterea politică în Grecia a fost disputată de două familii, Papandreou, la conducere în anii '40, '60, '80, '90 si prima jumătate a anilor 2000, și Karamanlis, ce a dominat politica Greciei în anii '50, '70 și în anii care au precedat criza actuală, 2004-2009. Departe de idealul democratic visat de gânditorii greci ai Antichității, Grecia anilor 2000 reprezintă un sistem oligarhic în care puterea politică este concentrată în mâinile unei elite caracterizate prin lipsa oricăror principii solide de guvernare responsabilă.


Cu toate că două dintre condiţiile – criteriile de convergenţă nominală – privind aderarea la Uniunea Economică şi Monetară prevăd ca datoria publică şi deficitul bugetar să nu depăşească 60% şi, respectiv, 3%, Grecia nu a reuşit în niciun an, începînd cu 1991, să respecte aceste limite. Cea mai redusă valoare a deficitului bugetar, 3,10%, a fost atinsă în 1999, iar valoarea cea mai apropiată de ținta privind datoria publică a fost atinsă în 1998, cu „doar” 97%. Ajustarea cosmetică a statisticilor oficiale – de exemplu, prin neincluderea unei părţi din cheltuielile pentru apărare (în ciuda problemelor cu care se confruntă, Grecia continuă să cheltuiască aproape 3% din PIB pentru apărare, un procentaj superior tuturor celorlalte state europene) sau a datoriilor spitalelor publice – a ridicat serioase semne de întrebare în rândul celorlalte state membre ale zonei euro privind credibilitatea guvernului elen.


Cauzele proxime majore ale crizei datoriilor cu care se confruntă Grecia în prezent sunt reprezentate de deficitele guvernamentale mari şi în continuă creştere pe care Grecia le-a înregistrat din momentul aderării la euro și, în special, de răspunsul de tip keynesist pe care guvernul grec l-a adoptat în momentul declanșării crizei economice. La sfârșitul anului 2009, guvernul grec anunța depășirea țintei de deficit bugetar asumate cu 9 puncte procentuale, de la 3.7% la 12.7%. Cauza principală a înrăutăţirii situaţiei Greciei constă însă într-un mix de politici publice contraproductive, dublat de o legislaţie ostilă mediului de afaceri, care au concurat la crearea unei combinaţii fatale pentru economie.

Cu un sector public ce reprezintă 40% din PIB, impozite asupra forței de muncă depășind 44% din cheltuielile salariale totale suportate de angajatori și, prin urmare, o piață a muncii la negru înfloritoare, un sistem de impozitare progresivă a veniturilor individuale cu rate cuprinse între 0% (pentru venituri mai mici de 12.000 euro) si 45% (pentru veniturile ce depășesc plafonul de 100.000 euro), o taxă pe valoarea adăugată standard de 23% și rată a impozitării profitului de 23%, Grecia poate fi considerată cu greu un mediu de afaceri atractiv. Avantajele competitive pe care firmele grecești le dețin in câteva domenii – turism, o serie de produse agricole și alimentare, producția de energie neconvențională ș.a. – nu reușesc să contrabalanseze erorile de politică economică ale executivului grec.

Cât despre euro...
„[Mentinerea monedei unice europene] reprezintă o problemă de supraviețuire”, declara Angela Merke, cancelarul german, în mai 2010. „Euro este în pericol... Dacă euro eșuează, atunci Europa eșuează. Dacă reușim, Europa va fi mai puternică.”


Este atât de strâns legat viitorul Europei de menținerea unei monede unice? În viziunea unei mari părți din clasa politică europeană, euro reprezintă o etapă esențială în crearea mult-doritului stat federal european. În plus, pe lângă acest obiectiv pur politic, adoptarea unei monede unice implică o serie de avantaje economice precum reducerea costurilor de tranzacție implicate de schimburile economice între agenți economici rezidenți în țări diferite și reducerea riscurilor valutare.

Pentru ca aceste avantaje economice să depășească costurile asociate renunțării la monedele naționale ale statelor membre, este necesar ca statele participante să formeze o zonă monetară optimă. Departe de a reprezenta însă o zonă monetară optimă, Uniunea Europeană este un ansablu de state relativ neomogene, caracterizate prin rigidități structurale diferite ale pieței forței de muncă, diferențe economice și culturale majore între centru și periferie, precum și politici fiscale diferite, predispuse, astfel, la șocuri asimetrice. Evoluțiile diferite înregistrate de statele membre în ultimii ani, modul diferit în care economiile acestora au răspuns la criza economică pun sub semnul îndoielii necesitatea menținerii unei monede unice, cel puțin în forma actuală.


Euro a fost şi continuă să rămână un proiect politic; ca orice alt proiect politic, şansele sale de menţinere nu trebuie să aibă un suport economic viabil, pe termen scurt şi mediu. Pe termen lung însă, la fel ca multe alte proiecte de inginerie economică sau socială promovate de-a lungul ultimelor secole, lipsa unei fundaţii economice realiste face ca viitorul său să fie incert.

Economie



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite