OPINIE: Să lăsăm Grecia şi pe oricine mai vrea, să intre în faliment!

E vremea să testăm şi alte teorii despre modul în care trebuie să decurgă un faliment. Un bun început ar fi să luăm în seamă ce ne spune teoria economică, şi nu scenariile mai mult sau mai puţin apocaliptice despre căderea proiectului monetar european.

Una dintre cele mai importante lecţii pe care ştiinţa economică le predă este cea a inerentei incertitudini ce caracterizează activitatea omului care acţionează. Un lucru este cert, deci. Activitatea umană este marcată de incertitudinea viitorului.

În antreprenoriat asta se poate observa constant. Aici este locul în care incertitudinea determină fie profituri, fie pierderi. Cele din urmă sunt, aş putea spune într-un anumit sens, esenţiale. Pierderea sau falimentul unui antreprenor este prilej de realocare a resurselor pe piaţă în acord cu cele mai urgente nevoi ale celor care au trimis în faliment respectivul antreprenor. Iar aceasta generează şi o nouă configuraţie a preţurilor.

Citeşte pe Forbes.ro care sunt problemele fundamentale ale construcţiei proiectului european

Pierderile sugerează deci, întotdeauna, faptul că antreprenorul nu a anticipat corect mofturile consumatorilor, sau nu a ţinut cont de semnalele transmise de aceştia.Această teorie, ne spune ştiinţa economică, este valabilă pentru orice bun sau serviciu economic.

Moneda nu face excepţie. Producătorul de monedă ce sfidează nevoile pieţei trebuie şi este sănătos să părăsească jocul, altminteri, nota de plată se va traduce printr-o subtilă chetă nemţească, pe falsul principiu al siguranţei sistemelor bancare sau al nu ştiu cărei solidarităţi inventate de laboratoarele propagandei roşii.

Vezi care sunt posibilele probleme pe care le-ar putea aduce adoptarea euro în 2015

Întreb. V-ar plăcea să fiţi obligaţi să plătiţi pentru datoriile nechibzuite ale cuiva?

Presupun (şi sper să nu fiu naiv) că orice om ar răspunde că nu. Afară de milostenia profund recomandabilă şi care (atenţie!) nu cu forţa se face, cred că nicio altă formă de obligativitate de a plăti pentru cineva nu poate fi justă. Tot aşa, şi iertarea datoriilor este o chestiune de opţiune. Astfel, conştiinţa datoriei îl va determina pe datornic să găsească urgent metode de a plăti sau de a ieşi din joc.

Viaţa bate teoria însă. Repetatele cazuri de falimente bancare în care statul omnipotent intervine pentru a le salva stau mărturie nu doar că lumea în care trăim şi instituţiile ei sunt anexe ale acestui Leviathan. Ele sunt grăitoare şi sub aspectul modului în care s-a reuşit ştergerea din conştiinţa publică a unor idei sănătoase precum cea a producţiei private de bani, etalonului aur sau asumarea responsabilităţii în faţa pierderilor.

Citeşte pe Forbes.ro de ce aurul este ultimul reper în bula globală a datoriilor publice

Dovadă stă majoritatea reacţiilor de astăzi, comentatori şi analişti deopotrivă, care hulesc instituţiile capitalismului, fără măcar să realizeze că mai toţi se bucură de privilegiile pe care acestea le oferă.

Cazul Grecia. Începutul sfârşitului unui proiect pur politic

Sperietoarea ultimilor zile a fost ştirea cu privire la o eventuală ieşire a Greciei din zona euro. Mai multe scenarii posibile s-au făcut în legătură cu situaţia statului grec. Din toate cele pe care le-am citit, am tras concluzia că tot ceea ce se poate întrevedea este o naţionalizare a sistemului bancar grec, în cazul falimentului statului.

Ceea ce exprimă cât de puţin sunt dispuşi oamenii să accepte unele adevăruri, precum cel al responsabilităţii în faţa pierderilor sau a falimentului. Adică băncile să-şi continue bine mersi activitatea, doar că sub o conducere condamnată teoretic şi practic să nu poată rentabiliza propriile proiecte.Inteligent, nu?! Iar asta după ce, oricum, prin socialismul monetar practicat de la începutul construcţiei acestui moloh european, UE nu a făcut decât săcreeze un sistem bancar marionetă bazat pe fraudulosul sistem al rezervelor fracţionare, dar extrem de benefic pentru democraţiile moderne.

Lichidităţile permanente în sistem şi proiectele megalomane ale clasei politice de prin toate ţările, în fond, n-ar fi fost niciodată o garanţie certă, dacăbăncile ar fi fost lăsate să-şi asume toate riscurile derivate din activitatea de împrumut/creditare.

Dar înainte caaspectele specifice ale sistemului bancar modern să fie înţelese pe deplin, mai simplu, urgentşi util este priceperea celor amintite la început. Cel ce acţionează eronat şi înregistrează pierderi, trebuie să le şi plătească.

Construcţia unui sistem european bancar sănătos – lucru care se poate realiza doar dacă vom asista la colapsul celui actual –presupune înţelegerea faptului că, întotdeauna, ca şi deponenţi de bani în conturile bancare, nu suntem scutiţi de riscul unei pierderi totale. Nu avem un drept în plus să primim aceeaşi sumă de banipe care o depunem, şi nici măcar dobânzi.

Ca şi deponenţi suntem într-un anumit sens antreprenori, ne riscăm economisirile prin plasarea lor în mediile bancare, care le utilizează mai departe în economie, alimentând în acest fel, producţia de bunuri. Nu dispare riscul doar pentru că spune banca că se obligă să-ţi returneze “ţ” la sută.

Falimentul curăţă. Este precum un ceai de detoxifiere.

Activele toxice ale Greciei, şi ale oricărei alte ţări ce, înţeleg din previziuni că i-ar urma exemplul de părăsire a zonei euro şi naţionalizare a băncilor (Portugalia, Spania), se curăţă numai dacă statul acţionează cât mai puţin. E trist pentru deponenţii lor, dar nu mai puţin trist va fi pentru cei care vor fi agresaţi de stat să susţină cu taxe şi impozite în plus, cheltuielile publice: educaţie, sănătate, pensii etc. Soluţia este chirurgicală dar sănătoasă.

Falimentul reaşează şi face mai vizibilă ordinea priorităţilor pe o piaţă. În urma lui, se va înţelege mai bine atât instabilitatea sistemului bancar bazat pe rezerve fracţionare, dar şi ideea că moneda, la fel care ca oricare alt bun, se supune aceleiaşi rigori: ea nu este abundentă, ci rară. Iar multiplicarea ei fără acoperire o transformă într-o falsă monedă, una discreţionară, a statului.

Andreas Stamate este asistent universitar în cadrul ASE Bucureşti şi cercetător asociat în cadrul Institutului Ludwig von Mises România