OPINIE: Să economisim, nu să consumăm, pentru a avea creştere economică

Într-un articol apărut în noiembrie 2011 , Mugur Isărescu, guvernatorul B.N.R., a ridicat o problemă interesantă: „cum putem să fim judicioşi, să stimulăm economisirea şi să nu distrugem consumul?”. Evident, întrebarea este formulată într-un mod bizar.

Dacă plecăm de la premiza că resursele dintr-o economie sunt limitate (finite) la un anumit moment dat, acestea nu pot fi şi consumate şi economisite în acelaşi timp. Totuşi, plecând de la declaraţia domnului Isărescu, se poate pune o întrebare cu mult mai importantă, respectiv: ce trebuie să încurajăm pentru a susţine redresarea economiei – consumul sau economisirea?  

Teoria economică sănătoasă ne învaţă că pentru a consuma mai mult în viitor trebuie să ne restrângem consumul în prezent. Această teză este până la urmă de bun simţ. Creştere a bunăstării, care să nu fie rezultată în urma economisirii unei părţi din venitul actual sau trecut, este nulă. Iar economisirea este cu atât mai necesară în contextul unei crize economice.

Totuşi realitatea în Europa, şi implicit în ţara noastră, este alta. Spre exemplu, în ţările EU 27 rata de economisire în al doilea sfert al anului 2011 a fost de doar 12,6%, în timp ce în zona Euro rata de economisire a fost de 13,9%, conform Eurostat . După alte surse , în România rata de economisire a stat mult timp sub nivelul de 10%. Mult sub media europeană!. Ne putem întreba: Ce îi împiedică pe români să economisească?

Inflaţia, impozitul pe câştigul din dobândă şi BNR

Inflaţia erodează în mod clar economisirea, deoarece nu are nici un sens să pui bani deoparte dacă în fiecare lună aceştia îşi pierd din puterea de cumpărare. În acelaşi timp, deşi nivelul de economisire în România era oricum redus, autorităţile au decis ca din iulie 2010 să introducă un nou instrument de „încurajare" a economisirii: impozitul pe dobândă. Astfel că, în prezent, dacă deţii un depozit în bancă vei constata că 16% din valoarea dobânzii este virată către stat. Ceea ce nu face decât să descurajeze economisirea deoarece scade venitul net obţinut din deschiderea unui depozit bancar. 

Asta în condiţiile în care dobânzile la depozite bancare deschise în RON oscilează între 4,00% şi 7,5% pe an (în funcţie de credibilitatea băncii respective) ceea ce înseamnă că dobânda bancară „medie” este în jur de 6,25% pe an. Dacă scădem din aceşti 6,25% impozitul pe dobândă de 16%, plătim diversele comisioane ale băncii şi actualizăm suma cu rata inflaţiei constatăm că, în mod real, puterea de cumpărare a banilor obţinuţi după încasarea dobânzii este adesea mai mică decât banii pe care i-am avut în momentul deschiderii contului.

Află pe Forbes.ro, cum, şi câţi bani au pierdut românii din sumele plasate în depozite bancare, în prima jumătate a anului 2011

Asta nu înseamnă însă că băncile, ca agenţi privaţi, au un comportament iraţional. De fapt, vorbim de o distorsiune a pieţei, care face ca obânzile la depozitele la termen să se situeze sub nivelul la care acestea s-ar afla pe o piaţă liberă. Acesta este de fapt rezultatul a doi factori: 1 sistemul de rezerve fracţionare şi 2 existenţa unei bănci centrale.

Motivele pentru această evoluţie sunt relativ evidente. În momentul actual, o bancă poate să ofere credite şi din depozitele la vedere (pentru care în mod normal nu se plăteşte dobândă) atâta timp cât păstrează rezervele obligatorii prin lege. Prin urmare, ce stimulent ar mai avea băncile să atragă clienţi care să deschidă depozite la termen şi care vor cere, pe bună dreptate, să fie remuneraţi pentru aşteptarea lor?

Mai mult, atâta timp cât băncile comerciale pot primi credite de la banca centrala la dobânzi sub preţul pieţei, stimulentul de a atrage bani de la deponenţi scade din nou, banca putând să se concentreze pe alte activităţi mai profitabile, cum ar fi cele de creditare.

Stimularea economisirii trebuie să fie obiectivul primordial

În conformitate cu reminiscenţele keynesiste, o teză des întâlnită este aceea că, pentru a ieşi dintr-o criză economică, trebuie încurajat consumul. Plecând însă de la premisa că resursele de care dispune o economie la un moment dat sunt fixe, orice tentativă de politică publică de încurajare a consumului va duce la o alocare greşită a resurselor, iar efectele negative nu vor întârzia să se vadă în timp, în dezechilibre pentru a căror rezolvare vor trebui luate din nou alte măsuri de stimulare a consumului, şi aşa mai departe.

În concluzie, se pot identifica destul de clar câţiva factori care lucrează împotriva economisirii. Mai mult, majoritatea acestor factori, cum ar fi inflaţia, impozitul pe dobândă şi încurajarea consumului, nu este rezultatul activităţii agenţilor economici pe piaţă, ci rezultatul unor politici publice dăunătoare pentru economie. Orice relansare economică, orice progres, trebuie să plece în mod necesar de la un stoc de resurse care a fost economisit în prealabil. 

Alexandru Pătruţi este doctorand în economie şi cercetător asociat în cadrul Institutului Ludwig von Mises România