OPINIE: Taxa de solidaritate distruge de fapt tocmai solidaritatea

În perioade electorale, sunt adesea puse în discuţie teme "cu priză" la electorat. De curând, a reapărut în spaţiul public o iniţiativă fiscală referitoare la impozitarea cu 1% a marilor averi. Este vorba despre taxarea acelor averi care depăşesc 450.000 de euro. Ca orice iniţiativă „benefică” a devenit rapid asimilată de guvernanţii actuali.

Unui guvern nou îi stă bine afişând iniţiative noi, moderne, „progresiste”. Merită analizată această propunere măcar din solidaritate cu ideea dezbaterii. Nu mai adaug aici că taxa în sine este una care, ni se spune, ar trebui să incite la „solidaritate”. Se face referire, desigur, la solidaritatea impusă de manifestarea crizei. Altfel spus, oamenii foarte înstăriţi trebuie să fie solidari cu semenii lor nevoiaşi, cei mai afectaţi de criza economică profundă prin care trecem cu toţii.

Oamenilor de bună credinţă, dar mai puţini familiarizaţi cu gândirea economică sănătoasă li s-ar putea părea o iniţiativă bună. Argumentele ar putea varia din zona celor ale solidarităţii (să contribuie şi ei că au de unde) până la cele din zona relaţiilor politico-economice (oricum contribuie din averile obţinute prin afaceri cu statul). Un alt argument este acela că marii bogătaşi pierd mai puţin decât câştigă marea masă a nevoiaşilor. De aici, unii politicieni au dedus concluzia că taxa nu şi-ar atinge scopul pentru că este... prea mică. Prin urmare, iniţiativa amintită ar fi una „benefică” dacă taxa ar fi mai mare.

O taxă de succes?

Pledoariile în favoarea taxei pe marile averi sunt alimentate cu exemple de „bună practică” de peste hotare. Ţări precum Franţa, Germania, Italia, Norvegia au o asemenea taxă iar procentele sunt în unele cazuri mai mari decât cel propus de guvernanţii noştri. Mai mult, se apreciază că succesul acestei taxe în ţările amintite se datorează sistemului progresiv de impozitare şi eficienţei fiscului.

Aşadar, pentru ca măsura să fie una de succes, trebuie asortată cu fiscalitate în creştere, birocratizare şi reglementare pe măsură. Warren Buffett în SUA dar şi câţiva afacerişti multimilionari francezi cereau încă de anul trecut să fie taxaţi suplimentar pe motiv că plătesc prea puţin statului. Iniţiativa pare cel puţin ciudată atât timp cât nimeni nu-i împiedică să îşi folosească averile tocmai pentru a fi solidari cu semenii. Alţi miliardari sunt dispuşi să îşi doneze averile în scopuri caritabile. Bill Gates este un exemplu în acest sens. În cazul său, dar şi al altora, nu a fost nevoie de constrângere pentru a manifesta spirit de solidaritate.

Aşa cum se întâmplă de obicei, preluarea de către stat a unor „sarcini” din mâna privaţilor conduce la contradicţie în termeni şi ineficienţă în furnizarea serviciilor publice. Ideea de solidaritate ţine totalmente de voluntariat, de dorinţa oamenilor de a fi alături semenilor. Ceea ce ne propun guvernanţii este să acceptăm că solidaritatea, atunci când „interesul naţional” o cere, trebuie impusă cu forţa. Bunăstarea personală trebuie sacrificată în favoarea bunăstării generale. Astfel, percepţia onestă a termenului este alterată. Printr-o manevră dibace, solidaritatea ca manifestare a compasiunii între semeni, bazată pe voluntariat se transformă în ceva impus prin lege denumit, ciudat, „solidaritate”.

Dacă deturnarea s-ar produce doar în sensul semnificaţiei termenului, nu ar fi decât, cel mult, o problemă de semantică. Serviciile finanţate „solidar” de stat ar avea o calitate cel puţin la fel de bună precum cele oferite pe piaţă şi nimeni nu ar da atenţie unor amănunte. Din păcate nu se întâmplă aşa. Explicaţia este pe cât de simplă, pe atât de dificil de acceptat: statul, ca furnizor de servicii este în incompatibilitate cu ideea de calitate. Măsura calităţii o dă relaţia directă cu beneficiarul serviciilor, adică publicul larg. O asemenea interacţiune, specifică pieţei libere, scapă relaţiilor dintre stat şi contribuabili.

Cum este distrusă de fapt solidaritatea?

Paradoxal, impunerea solidarităţii ucide solidaritatea. Deşi guvernanţii îşi propun să dezvolte spiritul de solidaritate, vor ajunge să îl ucidă. Odată cu el ar putea dispărea şi dorinţa celor taxaţi (dacă exista cumva) de a-şi ajuta semenii. În condiţiile taxei de solidaritate, oricum fac asta. Solidaritatea onestă nu se alimentează din sentimentul nedreptăţii sistematic întreţinută prin sistemul de impozitare raportat la calitatea serviciilor publice.
O altă problemă care ar putea apărea este aceea că şi spiritul antreprenorial are de suferit pe lângă cel caritabil.

Marii bogătaşi vor plăti taxa renunţând la a mai finanţa o parte din afacerile pe care le au deja sau îşi vor transfera afacerile în alte state cu fiscalitate mai permisivă. Numărul locurilor de muncă oferite scade sau, mai mult, sunt concediate persoanele deja angajate. O nouă contradicţie îşi face apariţia: deşi guvernanţii susţin că vor să mărească numărul locurilor de muncă, sfârşesc prin a încuraja concedierile. Aceeaşi guvernanţi afirmă că prioritatea o reprezintă creşterea investiţiilor. Este curios de aflat cum s-ar putea realiza acest obiectiv dacă însuşi scopul oricărei investiţii (creşterea averii) este taxat prin această iniţiativă.

Modalitatea prin care societatea poate prospera ţine de încurajarea creşterii avuţiei legitim obţinută. Politicile redistributive ale guvernelor creează inechitate în alocarea veniturilor şi contribuie la „umflarea” averilor potentaţilor. Exemplele îmbogăţiţilor peste noapte în urma relaţiilor cu statul sunt cea mai bună dovadă în acest sens. Graţie „solidarităţii” cu reprezentanţii puterii, dar în detrimentul cetăţenilor obişnuiţi, aceştia au acumulat averi uriaşe. Taxa pe marile averi descurajează iniţiativele autentice de câştig exclusiv din mediul privat, dar le încurajează pe cele bazate pe relaţiile cu statul. Potentaţii ştiu că aceste sume le vor fi returnate sub forma „investiţiilor publice”.

Adevărata solidaritate ar trebui să vizeze tăierea stimulentelor atât de atractive pentru clienţii politici: finanţările din bani publici. Abia atunci bogaţii, abonaţi la fonduri publice vor deveni solidari cu semenii lor care îşi câştigă averile din mediul privat. Tot astfel vor contribui la bunăstarea cetăţenilor fără a fi nevoie de „solidarizări” forţate sau ipocrite.

Marius-Cristian Pană este lector universitar doctor la ASE Bucureşti şi membru fondator al Centrului pentru Economie şi Libertate-ECOL