OPINIE: Puțină economie într-o săptămână pur politică

Intervenționismul are aceeași față indiferent de partidul care se perindă pe la putere. Spre deosebire de o piață liberă, în care deciziile de alocare a resurselor aparțin exclusiv mediului privat, în intervenționism deciziile sunt în primul rând politice.

Prin urmare, dacă cineva își face probleme cu privire la situația economică a țării sau a lumii, e de prisos să aștepte soluții de la politicieni. Ba mai mult, este chiar dăunător! Deoarece, prin natura ei, orice formă de intervenționism agravează problemele economice și, mai mult, prezintă un risc iminent de a se transforma în socialism.

Dacă deschizi paginile web ale ziarelor în aceste zile, ai senzația că România trece prin momente cu adevărat importante. Ziariștii și patronii de ziare sunt interesați probabil de ceea ce se vinde mai bine. Fie informații seci, pur descriptive și care trec în istorie instantaneu precum averea lui Mihai Răzvan Ungureanu sau cum se va pune în aplicare programul noului prim-ministru (…”Oare va crește salariile?”); Fie limbuții de-a dreptul caraghioase, dar care, cred eu, au încă (din nefericire) publicul lor, de tipul “Oricând voi fi chemat pentru țară, voi răspunde afirmativ” sau apoteotica “Este nevoie de dialog social”.

Apoi apelul emfatic la tehnocrație, devenit deja un plictis, nu alta. Întreb sincer, cunoaște cineva din cei care înghit gălușca cu tehnocrația, ce presupune aceasta?

Că se cheamă tehnocrat sau nu, intervenționismul are aceeași față când vorbim de economie: adică acordă o oarecare libertate procesului privat de alocare de resurse în anumite zone antreprenoriale, dar o bună parte a economiei rămâne taxată în mod direct sau reglementată.

În măsura în care cineva își pune problema situației României în termeni de cauză-efect este important de menționat că această problemă este în primul rând una economică. Schimbarea la față a miniștrilor, prim-miniștrilor sau președintelui nu produce în mod necesar și o schimbare la față a țării.

Oamenii se schimbă, dar metehnele intervenţioniste rămân

E bine de știut că nu importă că guvernul se cheamă Boc, Ungureanu sau Turmeanteanu, dar importă în ce relații sunt aceștia sau consilierii lor cu teoria economică. De asemenea, poate că ar fi util de sesizat că mai toate partidele politice de acum și din totdeauna urmăresc cu nesaț cam aceleași scopuri: bunăstare socială și eficiența politicilor publice.

Caracteristicile care le separă însă se plasează la nivelul mijloacelor pe care le aleg, pentru a-și atinge aceste scopuri. De exemplu, și Nicolae Ceaușescu urmărea ca populația să o ducă bine. Și nu numai. Atât în discursul lui Stalin, Lenin și chiar și în cel al lui Hitler se poate observa o temă recurentă: îmbunătățirea nivelului de trai al cetățenilor. Poți să spui că nu au urmărit asta? Oricât ar părea de sinistru (și sunt convins că pare) este destul de clar că, cel puțin la nivel declarativ, au vândut marota eliminării șomajului, creșterii nivelului de trai etc. Da, da! Este exact ceea ce promit și politicienii de astăzi.

Întrebarea fundamentală este cum demaști mijloacele implicite în formularea scopurilor? Mai concret, cum dovedești, să zicem, științific, că un sistem socialist este impracticabil, și chiar imposibil, și că intervenționismul nu reprezintă nicidecum o a treia cale, ci este condamnat să penduleze permanent între socialism și piață liberă? Doar realizând un raport prin care condamni crimele regimului opresiv? Lăudabil, dar pot spune că, fără multe chinuri, pot găsi chiar și un student care, nepus la punct cu teoria economică, îți poate argumenta că “poate că erau necesare, doar partidul o știa mai bine, nu?” Cei mai antrenați în argumentațiile cu rudimente ideologice pot fi chiar mai sofisticați sub forma “crimele au fost într-adevăr ceea ce a denigrat sistemul comunist în ansamblul său, dar cu oamenii potriviți nu s-ar fi întâmplat așa”. Și de aici, descurcă-te coane’, adică explică-i sofisticatului, și nu în ultimul rând și studentului turmentat, cum stă treaba cu socialismul.

Pe scurt despre teoria socialismului şi intervenţionismului

Sigur că cea mai bună și obiectivă cale este teoria economică. Aceasta spune despre socialism că este imposibil prin prisma absenței proprietății private care produce câteva efecte în lanț: absența prețurilor reale ale factorilor de producție, imposibilitatea calculului economic și deci imposibilitatea evaluării profitabilității în procesul de alocare a resurselor; pe scurt: sărăcie impusă cu forța.

Iar despre intervenționism spune că în realitate nu este un al treilea sistem, ci este o combinație între socialism și piață liberă, dar în care structura stimulentelor, total bulversată prin existența elementului coroziv al taxării, poate conduce oricând la socialism; pe scurt: crearea iluziei de aparentă bunăstare în unele zone ale economiei, care în realitate sunt finanțate exclusiv din acumulările private rezidente în alte zone.

Dar chiar și după oferirea acestei explicații economice elementare, poți avea surprize. Adică în ciuda unei demonstrații corecte despre iminenta prăbușire a unui sistem socialist și despre predispoziția naturală la crize (cicluri economice) a celui intervenționist, s-ar putea ca lumea să aibă percepții diferite asupra ideii de justețe sau dreptate. Iar atunci intervine o discuție etică, în care este primordial să stabilim cu ce concepte lucrăm.

Atenţie la concepte

Spre exemplu, a propune taxarea marilor averi ca program politic poate fi catalogată drept o măsură anti-piață, având ca posibile efecte economice o oarecare migrație a capitalurilor către alte țări mai generoase, adică  mai puține investiții, poate chiar și locuri de muncă. Dar o persoană care trăiește cu impresia că “justețea” sau “dreptatea” presupune ca averile mari (Guvernul-dumnezeu știind ce-o mai fi însemnând și asta) să fie taxate mai puternic, nu va fi impresionată de argumentul economic.

Însă nici economistul etician nu va rămâne indolent la cum se bagă pe sub preș un pseudo-concept de justețe. Pe scurt, justețea unui act decurge din consimțământul părților implicate în acel act, privind utilizarea proprietății; un act injust este un act care invadează proprietatea privată a unei terțe persoane, fără consimțământul explicit al acesteia.

Ce ziceți, sună rezon? Dacă da, atunci verificați agenda noului guvern și corectați eroarea conceptuală.

Andreas Stamate este asistent universitar în cadrul ASE Bucureşti şi cercetător asociat în cadrul Institutului Ludwig von Mises România