OPINIE: Marea criză...de idei

Un susţinător al libertății economice (astăzi un profesor reputat) ajunsese în urma unui studiu privind reformele românești, la concluzia că, în România bântuie un duh: cel al “gradualismului patologic”. Cu alte cuvinte, există mai degrabă un interes în a gradualiza, etapiza, tranziția de la cele rele la cele bune, decât în a le elimina din start pe cele dintâi. În analiza economică există idei bune și idei proaste, iar

Nu știu cum o fi pe la alții, dar în România, senzația mea (posibil greșită) este că greu reușesc să ajungă la suprafață, în media, acele păreri tranșante, curățate de orice "parazit" relativist, populist a cărui “gazdă” poate fi de trei tipuri: 1. Politician, 2. Birocrat, 3.(și cel mai grav) Economist. Sunt dintre cei care sunt de acord cu ideea pe care o mai vehiculau unii, potrivit căreia "dacă economiștii ăștia erau atât de deștepți, reușeau să prezică dezastrul ăsta". Dar a pune toți economiștii într-o singură „traistă” ideologică, și a-i face responsabili de criză este, din păcate, o atitudine profund nepotrivită și neacceptabilă; în fond, e ca și cum ai refuza dintr-o ambiție stupidă sau o incapacitate naturală, a discerne între un om bun cu idei bune și un om bun cu idei proaste (îi exclud deci pe cei rău intenționați, cu care dialogul nu merită inițiat).

Ca în orice domeniu de activitate, există oameni mai pricepuți (conduși de idei bune) și mai puțin pricepuți (conduși de idei proaste). Lumea asta e clădită pe ideologii și concepții filosofice, iar provocarea pe care noi ca oameni o avem este să le eliminăm pe cele dăunătoare, mai ales atunci când ne ajută și istoria. Refuz din principiu să cred în soluțiile de mijloc, mai ales atunci când ele vizibil cedează teren unei idei proaste. Iar principiul în care cred este că doi oameni care susțin lucruri total opuse nu pot avea dreptate simultan. Iată și călăuza la provocarea amintită: adevărul. Într-un fel, în România, sintagma “soluție de mijloc” poate fi un bun substitut pentru ceea ce s-a numit și se numește și azi, reformă.

Trai mai bun, fără crize și surprize. Cum facem?

Păi inițial (1990) soluția lansată de mai toți intelectualii de curte, marxisto-leniniști, fusese o reformă graduală către capitalism/piață liberă, adică ceea ce în limbaj economic numim proprietatea privată pe mijloacele de producție. Astăzi (2012) regăsim în mai toată lumea, și în special în România, un stat încă potent, acționar în foarte multe companii, "proprietar" autointitulat de resurse naturale. Ideea care se vehiculează de vreun an este introducerea unui management privat în companiile de stat. Iată un exemplu de situație în care din pricina unor idei eronate (necesitatea inexplicabilă economic ca statul să-și păstreze controlul asupra unor active) se identifică false cauze (că de vină este de fapt directorimea-birocrată). FMI-ul crede și insistă pe această idee, deci? Deci nici în vest paradigma nu e fundamental diferită. Managementul privat în companii de stat este echivalentul unui călugăr, pus șef peste un bordel.

Tratatele de economie vorbesc: calculul economic este imposibil în societatea socialistă și îngreunat în intervenționism. Adică producție incertă, profituri incerte, stimulente slabe de a satisface nevoile consumatorului și deci alocare ineficientă de resurse. Ascultă cineva? Poate doar la catedră, deși și acolo, deseori, în atmosfera unui mai mult sau mai puțin evident respect student-profesor, mai-mai că măcar unul din ei ar dori să dea o replică „Dar domnul guvernator susține contrariul! Că trebuie stimulat consumul. Dumneavoastră ați fost guvernator ca să vorbiți?”. Sau cum, acum ceva timp, un respectabil economist român care se declară adept al statului minimal, spunea, citez din memorie "Ce-ați condus voi, mă, ca să știți și să vorbiți?" Ce-i drept, am condus doar mașina, nu mă calific. Insist însă. Oare trebuie să fii șofer ca să cunoști principiile de funcționare a unei mașini?

Tot citind tratatele de economie (cele populate cu idei corecte, bune) descoperi că expansiunea masei monetare creează inflație, care necesarmente alimentează o creștere nefirească a anumitor sectoare de producție. Acestea, în final, când se produce ajustarea, pică precum popicele, producând astfel o pierdere de locuri de muncă și falimente. Dar oare cine generează această expandare a masei monetare? Cauza fundamentală a acestor probleme este îmbrățișarea unor teorii/idei proaste, de esență keynesistă.

Liberalizarea: o problemă de bici și zăhărel

A revenit, de asemeni, în discuție, problema liberalizării prețului la gaze. Ghiciți cum și când se va face această liberalizare? Progresiv și până în 2017. Altfel spus, se recunosc virtuțile liberalizării (concurență, prețuri mici, consumatori satisfăcuți) dar nu aplicată atât de "brusc". Exact ca în 1990 când se înțelegea că e nevoie de producție privată și liberă circulație a capitalului, dar cu o tranziție lentă, “echilibrată”; adică cei asistați o viață sau pur și simplu obișnuiți cu stimulente (pe cocoașa tuturor) să-și continue nederanjați activitatea. Dacă boala e prețul reglementat, iar tratamentul e liberalizarea, oare cum se obține economia sănătoasă? Zău dacă nu e precum în filmele cu proști. Câți dintre cei care v-ați propus să vă lăsați de fumat, ați început să renunțați progresiv la țigări și câți mai fumați astăzi? Murray Rothbard, un mare economist, spunea că "gradualitatea în teorie este perpetuitate în practică". De ce? Simplu. Reforma treptată ține "viciul" la nivel redus, dar activ, având oricând prilej de revenire.

Andreas Stamate este asistent universitar în cadrul ASE Bucureşti şi cercetător asociat în cadrul Institutului Ludwig von Mises România